E vremea noastră. Listele erau pregătite, cuprinzând lungi coloane de nume de români, pentru care se aştepta ziua apropiată a arestării (şi a sacrificiului), asemenea turmelor în faţa vechilor temple; slugi nemernice care s-au dat de partea boierilor şi burjuilor din dreapta Prutului. Armata română se retrăgea umilită şi în dezordine, fără să uzeze de arme, pentru că aşa ordonase regele Mihai, din dorinţa de a respecta nu ştiu ce convenţii internaţionale; steaguri roşii fâlfâiau deasupra bisericilor (aşa, de-al dracului!), primăriilor, şcolilor şi altor instituţii luate în stăpânire, devastate, incendiate, demolate (să piară orice amintire a „trecutului negru”!); străzile şi centrele de comune rurale fremătau de entuziasmul şi de veselia comuniştilor evrei,  întâmpinând cu flori şi urale pe fiii Katiuşei. La Chişinău, chiar din prima zi a Ultimatum-ului (28 iunie 1940), înainte ca trupele ruseşti să-şi facă apariţia, acelaşi buclucaş Steinberg agita pe străzile oraşului lozinca: „Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 ani!” (Cf. Săptămâna roşie, p. 281).
Situaţia creată prin Diktat, Ultimatum şi Forţă avea o faţă şi mai gravă. Să reţinem următoarea frază dintr-un Raport al Armatei a 4-a către Marele Stat Major, din 2 iulie 1940: „Se propune, de urgenţă, pentru a se evita noi drame, recuperarea ostaşilor care rătăcesc răzleţiţi între Prut şi Siret” (Cf. Săptămâna roşie, p. 234). Asta arată că forţele unite iudeo-comunisto-sovietice au reuşit să provoace un şoc atât de violent şi de amploare în ţinuturile ce urmau a fi sacrificate, încât dezastrul începea să se extindă pe tot cuprinsul ţării. Şi aici se făcea simţită mâna lui Carol Steinberg. Exemple ilustrative găsim în documente ale armatei care sistematizează situaţia prin titluri ca: Ostilitatea populaţiei evreieşti faţă de elementul românesc. Evreii din restul ţării etc.; sau în jurnalele unor oameni politici, de pildă în Însemnări zilnice de Carol II, în reportaje de presă, toate consemnări „sur le vif”. Putem citi: „Ca şi în la Bucureşti, în provincie şi îndeosebi la Timişoara populaţia evreiască locală la aflarea veştii şi-a manifestat satisfacţia prin aceleaşi gesturi şi manifestări (Idem, p. 199).