Istoricii recenţi ai lecturii sunt, în general, de acord că o revoluţie a cititorului s-a instaurat odată cu modernitatea şi cu secularizarea petrecută la sfârşit de secol XVIII. Mai exact, a avut loc trecerea de la lectura intensivă, modelul biblic – la cea extensivă, independentă de cadrul şi calendarul religios. Există însă şi păreri că cele două modalităţi de lectură au fost practicate în paralel – ca reacţie la funcţiunile textuale interne din moment ce o veritabilă poetică a lecturii nu poate ignora valabilitatea euristică a unor constructe precum „cititorul implicit” (Wolfgang Iser); „cititorul model” (Umberto Eco); „cititorul informat” (Stanley Fish); „cititorul competent” (Jonathan Culler); „cititorul încifrat” (Ch. Brooke-Rose) sau constructe cu implicaţii mai largi de tipul „cititorul ideal”, „cititorul textual”, etc.
În ansamblu, ideea de fond a recentei ediţii din cartea exegetului Matei Călinescu este aceea că cititorii pot deveni „personaje” cu statut complex, iar lectura însăşi poate ajunge pretextul pentru o metalectură.
Distincţiile teoretice şi terminologice între: lectură/ (re)lectură/ relectură sunt esenţiale ca un nivel prim care ajută lectorul să pătrundă înţelesurile nivelelor lectură, continuarea lecturii, extinderea ei în relectură, apoi în scris şi rescris pentru unii.
Conceptul central de (re)lectură desemnează un tip special de atenţie care poate fi exercitată chiar de la prima lectură şi care poate fi absentă la o relectură sau re-relectură. Acest lucru poate părea paradoxal la prima vedere – nu şi dacă înţelegem (re)lectura ca un proces cu o finalitate structurală reflexivă, autoreflexivă – un mod al atenţiei care presupune încetinirea lecturii, măsurarea şi aprecierea critică a detaliilor. Este nevoie sau, mai degrabă, această metodologie de lectură indică un grad anume de profesionalism al lecturii.