mircea dinutzTransmodernismul, de Theodor Codreanu

Fără să fie o sinteză sau un punct terminus al eseisticii sale, Transmodernismul se dovedeşte a fi un foarte încăpător topos, unde se întâlnesc mai toate marile teme; idei directoare, atitudini, reacţii şi arguamente (unele reluate) din celelalte cărţi ale sale ce explorau universul unor creatori emblematici ai literaturii naţinale: Modelul ontologic eminescian (Galaţi, Editura Porto-Franco, 1992), Complexul Bacovia (Iaşi, Editura Junimea, 2002), Basarabia sau drama sfâşierii (Chişinău, Editura Flux, 2003) şi Caragiale – abisal (Timişoara, Editura Augusta, 2003). În cea mai onestă descendenţă eminesciană, el admite din start că „Archaeus este singura realitate pe lume…”, deschizând drumul spre zona de transparenţă a Fiinţei, că – în aceeaşi nobilă descendenţă – poezia lui Bacovia e translingvistică, făcând, practic, inutilă discutarea figurilor de stil, „repetiţii cu diferenţă ale metaforei”, menite să pună în evidenţă „transcendentul care coboară”, că lui Caragiale nu-i era străină profunzimea (dezagreabilă post-moderniştilor), condamnând – indirect – transferul nejustificat al miticismului de la personaj spre autor şi demonstrând convingător că omul kitsch, de care vorbea Ştefan Cazimir, nu acoperă realitatea artisatică a operei sale, pentru a ne transmite – în final – ideea, lipsită de orice echivoc, că problema-cheie a oricărei evaluări temeinice rămâne transcendenţa.
Cu aproape trei ani în urmă, comentând Basarabia sau drama sfâşierii (revista Saeculum, an II, nr. 6/octombrie 2003, p. 88) mă arătam rezervat în ceea ce priveşte respingerea, prea tranşantă, a postmodernismului. Cărţie ce i-au urmat, sub semnătura aceluiaşi Theodor Codreanu, dar mai ales aceasta din urmă, mă obligă să-mi revizuiesc poziţia din următoarele motive: în primul rând constat că autorul Transmodernismului a rămas pe aceleaşi poziţii, dar numai după analize pertinente şi nuanţate, fără excese şi părtinir, salvând ceea ce se poate salva, recunoscând meritele şi valoarea acolo unde erau evidente (vezi cap. Postmodernismul înalt, I – II – III, pp. 45-82); în al doilea rând, evoluţia gălăgioasă şi exclusivistă a nucleului dur, reprezentat de Ion Bogdan Lefter şi fanii săi a sfârşit prin a mă îndepărta cu totul de o paradigmă culturală în care doar talentul de excepţie mai poate salva câte ceva; în al treilea rând, lecturile din ultimii ani (eseistică, filosofie, poezie) m-au ajutat să înţeleg mai bine complexitatea fenomenului, antagonismele ireconciliabile de poziţii, consecinţele nefaste pe care le au „antitezele monstruoase” în care ne aflăm prinşi ca într-o capcană, întrezărind cu o sinceră satisfacţie, în sfârşit, o cale – transmodernismul, în care îmi doresc să cred, în măsura în care aceasta îşi va dovedi eficienţa.
Pentru a legitima şi argumenta noul concept pus în circulaţie de Paul H. Raz, ca o „a treia percepţie a lumii” (Integral Culture), Theodor Codreanu se nutreşte din ontologia arheităţii (M. Eminescu), filosofia lui L. Blaga şi cea a lui C. Noica, arhetipologia lui Mircea Eliade, gândirea patristică a Părintelui D. Stăniloae (Teologia Dogmatică Ortodoxă, 1978), ontologia stilurilor colective a lui Edgar Papu, antitetica contradictorie a lui Ştefan Lupaşcu, trandisciplinaritatea susţinută de Basarab Nicolescu („contradicţia este echilibru”). Acestora li se adaugă Svetlana Paleologu – Matta, autoarea unui excelent studiu despre Bacovia din persectivă existenţialistă (1958) şi a unuia despre Eminescu (1988) în care a văzut „centrul spiritualităţii româneşti celei mai înalte”. Autorii români (pomeniţi deja) sau străini (Martin Heidegger, Umberto Eco, John Zerzan, Ziauddin Sardar, Raymond Ruyer) se unesc într-un front comun spre întoarcerea omului la sacru, pentru recuperarea inocenţei pierdute, a spiritului de toleranţă şi iubire necondiţionată faţă de oameni şi Dumnezeu. În viziunea autorului acestei cărţi, convins că e soluţia optimă, „transmodernul vine la timp spre a salva tradiţia şi posmodernismul, conciliind cele două antiteze monstruoase într-un spaţiu al transparenţelor, comun tuturor antitezelor împăcate” (p. 161). Într-o notă de subsol, acesta precizează că transmodernul „nu se opune niciunei forme artistice viabile – respingând orice formă de exclusivim – , pentru el toate fiind la fel de îndreptăţite la existenţă, oricând şi oriunde” (p. 248). Modelul cultural creştin treimic deschide calea cunoaşterii spre revelaţia lui Dumnezeu, care se oferă oricărui om, dincolo de etnie şi de spaţiul căruia îi aparţine, în clipa ce este – de drept – a eternităţii.
O altă teză la care ţine foarte mult autorul Transmodernismului este că acesta (conceptul) presupune elementul naţional, întrucât renunţarea la identitate, înţeleasă ca o eternă reîntoarcere la origini, ar avea consecinţe catastrofice. Multiculturalitatea, susţinută trufaş de postmodernişti, este înlocuită de interculturalitate, o dată ce transmodernismul priveşte „întreaga sferă a fiinţei şi fiinţării”, nici spirit, nici materie, cu depăşirea ambelor forme. Pe de altă parte, noua mişcare spirituală, aflată – ne încredinţează autorul – în plină ascensiune, respinge atât naţionalismul îngust/şovin, cât şi internaţionalismul agresiv ce ameninţă identităţile naţionale şi individuale cu pericolul imediat al uniformizării şi secătuirii spirituale, în favoarea „transnaţionalismului în ethosul transmodernităţii” (p. 93). În asemenea momente, tonul eseistului trădează amărăciune şi o indignare abia reţinută, fără ca acest lucru să-i afecteze judecata – aproape întotdeauna – lucidă şi echilibrată „în oligarhiile de tipul celor din România postcomunistă nu e loc pentru naţionalism, pentru sentimentul naţional, ca demnitate umană, fiind împins în deriziune şi băşcălie postmodernistă sau repede etichetat ca extremist şi antidemocratic, căci el deranjează buna companie a corupţilor distrugători de naţiune”! (p. 96). În afara identităţii naţionale, nimic nu poate fi durabil; nici o comunitate, nici o uniune nu a rezistat vreodată „exclusiv cu un fundament economic sau politic” (p. 101). Evident, singurul dialog viabil, întemeietor este cel spiritual şi, de aici, necesitatea adaptării modelului cultural creştin treimic care poate satisface nevoia noastră de desăvârşire spirituală. Theodor Codreanu nu uită să ne readucă aminte că toate marile nenorociri ce s-au abătut asupra Europei au venit „din trădarea creştinismului” care înseamnă în primul rând comunitate dialogică, înainte de a fi ontologică.
Ceea ce reproşează gânditorul român modernismului, dar mai ales, postmodernismului, ar fi încetarea dialogului cu Divinitatea, într-o lume care – treptat – „şi-a pierdut transparenţa”, s-a opacizat. Acesta esate motivul pentru care Theodor Codreanu adoptă modelului propus de D. Stăniloae, construit pe trei niveluri ontologice (natură – om – Dumnezeu). Omul, ca fiinţă dialogică, are sentimentul comuniunii cu Divinitatea, pentru că are libertatea alegerii. „Timpul i s-a dat omului ca şansă (…) cine înţelege timpul înţelege eternitatea lui Dumnezeu” (p. 21).
Distanţa dintre Triada creştină şi Nimicul postmodernist este distanţa dintre IUBIRE şi SUFERINŢĂ. Că eseistul este sincer îngrijorat de perspectivele sumbre ale unei umanităţi aflate în derută se vede şi din faptul că el judecă natura omului în perspectivă creştină, nerefuzând acestuia vreo clipă salvarea, mântuirea în lumea – lumen, cu condiţia ca acesta să conştientizeze cauzele destrămării şi opacizării. Încrezător în destinul omenirii, el citează reverenţios pe D. Stăniloae („Omul se creează pe sine însuşi”) şi apreciază – în consens ca ilustrul teolog că acesta este lumina izbăvitoare, numai în măsura în care descoperă transparenţa lumii, angajându-se în dialogul spiritual. Numai aşa va putea evita „complexul lui Iuda” care, după trădarea, se trădează şi pe sine însuşi, întorcând spatele lumii, naturii, luminii din lucruri şi din lume, alegând soluţia sinucideri incriminate de Biblie, ceea ce s-ar traduce – la scara întregii omeniri – prin: minciună, duplicitate, fariseism, impostură, trădarea aproapelui, poluare, crimă, războaie pustiitoare, pauperizarea spirituală a existenţei până la suprema opacitate a materiei brute. Distrugând natura şi obturând comunicarea cu Dumnezeu, omul se condamnă pe sine la pieire.
Ceea ce autorul „postmodernismul înalt” este de fapt o „anticameră” a transmodernismului pe care Theodor Codreanu încearcă, alături de Ion Popescu-Brădiceni (de o pildă), să-l pună în circulaţie pe teren românesc şi să-l facă viabil, mai ales că noua mişcare spirituală nu este exclusivistă nici măcar pe tărâm confesional: „Hristos a venit pentru toţi oamenii” (p. 60). Însuşi Jean Francois Lyotard, care a lansat termenul de postmodernism (1979), s-a dezis după ceva mai mult de un deceniu, după cum – la noi acasă – Al. Muşina, L.I. Stoiciu şi Mircea Cărtărescu s-au lepădat de acesta, poate şi din conştiinţa faptului că postmodernismul cultural, cu sau fără suport economic, duce inevitabil la subcultură şi kitsch. „Graba clasicizării – trage concluzia sarcastic autorul acestei cărţi – a condamnat postmodernismul să moară infantil, chiar înaint ede a ieşi din stadiul zombie” (p. 137).
După ce admite că un scriitor poate fi citit prin mai multe grile, complementare sau nu, autorul se concentrează să demonstreze că unii filosofi anatemizaţi ca precursori sau susţinători ai postmodernismului (Fr. Nietzsche, S. Freud, M. Heidegger sau J. Derrida) s-au apropiat sau chiar au anticipat postmodernismul, aceştia fiind în realitate „nişte asceţi căutători de puritate”, înainte de orice altceva. Din motive similare, pentru a limpezi lucrurile, sunt supuşi unei analize lucide, atente, nuanţate şi la obiect, Nichita Stănescu, poet asumat abuziv de postmodernişti, cu ignorarea unei părţi semnificative a creaţiei acestuia, sau Milan Kundera, revendicat insistent de criticii postmoderni de toate mărimile.
Autorul Necuvintelor – prin opera sa – a întins o punte de trecere între două paradigme literare, fiind un poet de răscruce între modernism şi transmodernism, dar neavând – în opinia lui Th. Codreanu – nici o legătură reală cu paradigma postmodernistă. Antimetafizica semnifică o „rupere” de simetrie în idealitatea lumii, un salt „către poezia de dincolo de cuvinte” (p. 231). În concluzie, poezia ar fi – ca şi în alte cazuri – translingvistică, născută dintr-o efervescentă „zonă a transparenţelor”. Nichita Stănescu nu s-a dezis niciodată de „arheul” eminescian, găsind, prin puterile modernităţii, drumul spre „lumea-lumen”.
Milan Kundera, cel din romanul L’Imortalite, şi-a deconspirat convenţiile şi instrumentarul literar, după canonul posmodernităţii, în timp ce în Gluma sau Insuportabila uşurătate a fiinţei (1984) autorul se arată, în primul rând, interesat de conştiinţă şi de avatarurile Sinelui. Mai mult decât atât, în partea sa cea mai puţin evidentă, este un roman al Fiinţei şi al reîntoarcerii spre dimensiunea profunzimii, din momentul în care aduce în miezul „dezbaterii” noţiuni ca „uşurătate” şi „greutate”. „Aşa se produce despărţirea radicală a lui Kundera de postmodernism, căci repetiţia ca simulacru elimină greul fiinţei şi se depărtează, fatalmente, de stratul profund al eternei întoarceri a identicului” (p. 267). Aşa se desparte Tereza de mama sa, care nu putea trece de goliciunea mată şi pustie a corpului său; în schimb, fiica sa va descoperi transparenţa trupului, prin care îşi „zăreşte sufletul ascuns”, ceea ce – în limbajul paradigmei transmoderne – „implică un alt univers de fiinţare umană”. Ea înţelege şi trăieşte dragostea în dimensiunea sacrului şi nu acceptă un alt fel de a exista. IUBIREA DIVINĂ, ni se spune, este „izvorul unei vieţi noi, al cărei act creator se numeşte comuniune”. Întorşi la natură şi la lumea animalelor, ca teste esenţiale pentru iubirea aproapelui, Tomas şi Tereza refac familia tradiţională, sub semnul comunicării spirituale totale.  Astfel, Milan Kundera „iese din capcanele kitsch-ului postmodernist şi atinge ethosul transmodernist” (p. 285).
Spectaculoase sunt „descoperirile” literare ale lui Th. Codreanu, în dezacord cu ierarhiile oficiale, cu atât mai de luat în seamă cu cât sunt mai convingător argumentate. Primul ar fi C.D. Zeletin, a cărui operă poetică (originală) nu depăşeşte 145 de pagini, dar care este un traducător de certă valoare, recunoscut ca atare, istoric literar, prozator, eseist, biofizician, muzicolog, ceea ce îi dă dreptul lui Theodor Codreanu să aprecieze că „opera de ansamblu a lui C.D. Zeletin este poezie în sens multidisciplinar” (p. 239). Este un prilej pentru autorul vasluian să argumenteze transdisciplinaritatea teoretizată de Basarab Nicolescu, apreciind cu dreptatee că poezia lui C.D. Zeletin „este risipită peste tot în operă”, probând prin tot ce a făcut, indiferent de domeniul de manifestare, „o acută conştiinţă a zării transdisciplinare a propriei personalităţi”. Deloc întâmplător, unul dintre volumele sale, apărut aproape în acelaşi timp cu Teologia Dogmatică Ortodoxă, se numeşte Călătorie spre transparenţă (1977), ca semn – dacă mai era nevoie – al dialogului între om şi Dumnezeu. Astfel, unitatea dialogică a lumii – lumen „se împlineşte în orizontul misterelor lumii cu afectivitate” (pp. 243-244).
Privind aşa lucrurile, e de la sine înţeles că nu putem delimita rigid eseistica de literatura propriu-zisă a Svetlanei Paleologu-Matta, născută în 1928, la Bucureşti, cu studii de romanistică la Paris şi Zurich, autoarea unor prestigioase lucrări de luminoasă metafizică asupra operei lui Bacovia şi Eminescu. E un caz clasic în care autoarea i-a citit pe Nietzsche, Heidegger, Borges, Paul Valery, apropiindu-se – în acest fel – de zona sacrului şi de dimensiunea profunzimii, aparţininând, din aceste motive, cel puţin postmodernismului înalt, la câţiva paşi doar de transmodernism. Calicantus: Scene din viaţa lui Cristal (2005), o tulburătoare „biografie interioară”, funcţionează ca un pandant al eseisticii sale, exprimând una şi aceeaşi personalitate ce aspiră spre puritate şi transparenţă cu depăşirea decisă a naturii sale contradicţionale între duritatea fizică (a cristalului) şi reflecţia polimorfă eterogenizantă tocmai prin ceea ce autoarea însăşi numeşte „diferenţa ontologică”. Nu e greu de înţeles că Svetalana Paleologu-Matta şi Theodor Codreanu aparţin aceleiaşi familii de spirite ce se opune postmodernismului şi neopragmatismului ameninţând cu „o expansiune planetară tehnico-ştiinţifică” în afara sacrului şi a credinţei.
În sfârşit, e firesc să ne reţină atenţia un capitol dedicat poetului basarabean Victor Teleucă (1933-2002), autor a 14 volume, incluzând aici şi volumele antologice antume şi postume, poet asupra căruia Theodor Codreanu a mai atras atenţia în cartea sa Basarabia sau drama sfâşierii, ce a cunoscut trei ediţii succesive în anii 2003 şi 2004 (Chişinău şi Galaţi). Ninge la o margine de existenţă, volumul apărut în 2002, i se pare eseistului a fi o carte de referinţă, cu un reproş aspru adresat unei critici prea narcisiste, arogante şi incapabile să discearnă valorile, dincolo de poziţiile meschine de grup şi doctrină.
Poetul basarabean nu are – se înţelege – veleităţi teoretice şi eseistice, el realizând o „profundă sinteză” între tradiţie şi modernitate, cu depăşirea acestora, după ce a „eşuat” în tentativa sa de sincronizare cu postmodernismul printr-o „inefabilă unitate de viziune stilistică” (p. 248) şi printr-un viu sentiment al sacrului. „Blaga este prezent statornic în textele lui Victor Teleucă” nu numai prin „imaginea Marelui Anonim”, dar mai ales prin persistenţa metaforei revelatorii a ninsorii albe, simbol al transparenţei şi purităţii creştine. În viziunea poetului basarabean, Sisif devine semn al aspiraţiei spre înalt, „un Ulise transmodern” pentru care Ithaca pare a fi Doma lui Dumnezeu şi a oamenilor. „A fi Nimeni şi a fi Eu înseamnă a fi simultan în arheu şi în eul concret şi, propriu-zis, a transcende toate nivelurile de realitate, realizând unitatea deschisă a lumilor…” (p. 254). Libertatea de a alege se asociază necondiţionat refuzului poetului de a se închide într-o realitate sau alta, refuzului de a fi captiv, indiferent de seducţie şi determinare.
Multe lucruri sunt de admirat la această carte: construcţia atentă şi echilibrată, în aşa fel încât fiecare capitol se sprijină pe precedentul şi-l pregăteşte pe următorul, stăpânirea autoritară a unei informaţii impresionante, anvergura demonstraţiei, argumentaţia atentă şi nuanţată, patosul ideii atent cumpănite, scriitura densă, dar – nu în ultimul rând – un patriotism sincer ce-l determină să-şi asume un asemenea demers eseistic de natură să ofere soluţii unei umanităţi aflate într-o criză spirituală şi morală fără precedent. Nu de puţine ori capătă temperatura logului eminescian, lovind la ţintă fără teamă, „sine ira et studio”. Nu-mi dau seama în ce măsură şi în cât timp (?!!) ar putea prinde conceptul de transmodernism, antrenând intelectualitatea română în dispute cu finalitate pozitivă!… Mai degrabă sunt sceptic, deşi m-aş bucura să citesc studii, eseuri, comentarii pătrunzătoare – într-o asemenea grilă – despre poezia lui L. Blaga, V. Voiculescu, Ioan Alexandru, Paul Aretzu sau… Adrian Botez. Dar până atunci rămâne să meditez launa din aserţiunile cu adevărat memorabile ce poartă semnătura lui Theodor Codreanu: „omul cel mai realist de pe pământ este omul care se roagă”.

2006-10-04T17:00:00+03:00