Mircea Horia Simionescu, „unul dintre cei mai radicali înnoitori ai prozei postbelice”, propune prin Dicţionarul onomastic o carte foarte originală, de o formulă insolită în literatura noastră.
Primul volum al tetralogiei Ingeniosul bine temperat este construit pe modelul neliterar al unui dicţionar de nume proprii. Prin urmare, antroponimele, aşezate în ordine alfabetică, sunt definite cu mare siguranţă de scriitorul inventiv, „ca şi cum complexul lor sonor ar cere cu necesitate un anumit conţinut”.
Ideea realizării  unui „dicţionar de sine stătător – roman cu o mie de personaje” – după cum însuşi prozatorul mărturiseşte –, „s-a cristalizat în iarna lui 1958, când prietenul Radu Petrescu, aşteptând primul lui copil şi arătându-se încurcat cum să-l boteze, m-am oferit să-i adun pe o listă câteva zeci de nume, cu caracterizări sumare. (…) Am adunat pentru prima lectură vreo 30 de nume, apoi nesatisfăcând exigenţele prietenului, vreo 1200… Treaba asta mi-a luat ceva timp, ultimele nume încheindu-se abia când fiul lui Radu se pregătea să plece în armată…”
Convins că scrierea sa va suscita numeroase controverse, Mircea Horia Simionescu îşi justifică astfel opţiunea pentru acest tip de creaţie: „(…) este vorba de o carte de literatură – literatură scrisă şi oferită cititorului obosit de grămezile de cărţi cap şi coadă, dar fără ceva la mijloc, cărţi în care se succed părţi ce nu se plămădesc una dintr-alta datorită simplei inerţii a fermentaţiei, maiaua fiind mai concludentă decât coca”. De aceea, Dicţionarul este o „carte bună de citit după plac, pe o bancă într-un parc sau pe un acoperiş, în tramvai sau într-o cabană alpină, de la mijloc, de dinapoi înainte, de dedesubt spre manşeta de sus.”