„La început”, când Dumnezeu a voit să creeze lumea, a început prin a fixa nişte limite. A separat două lumi: lumea nevăzută de cea văzută. A despărţit lumina de întuneric, ziua de noapte, apele de deasupra tăriei de cele de dedesubtul ei, marea de uscat (Facerea I, 1-10). Aceasta s-a întâmplat în lumea văzută. În lumea cea nevăzută, „La început era Cuvântul…” (Ioan I, 1), Dumnezeu însuşi se supune limitei. Căci ce este Cuvântul? Este deja manifestare a Celui nepătruns, este cuprindere a Celui necuprins. Cel mai presus de orice înţelegere se supune, fără a-şi părăsi esenţa dumnezeiască ca limitator Cuvântului, ceea ce înseamnă a fi „înţeles”, a fi „auzit”. Cuvântul este sunet (primordial) iar aceasta înseamnă încorporarea sa în timp, de asemenea El este lumina care „luminează în întuneric”, ceea ce înseamnă a fi „văzut”. Aşadar, Cuvântul, Fiul, prin care toate s-au făcut, este Cel care face legătura dintre adâncul transcendent al Dumnezeirii şi lumea de aici, pe care o şi creează.
În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae afirmă: „Când Dumnezeu a întreprins scoaterea lumii din nimic la existenţă, Fiului i-a revenit rolul de a sta cu ea în contactul cel mai imediat. Adâncurile de absolută transcendenţă ale dumnezeirii, de care lumea n-ar putea lua nici un fel de cunoştinţă că există, prin Fiul i se face oarecum cunoştibile. Prin Fiul Său, Dumnezeu este pentru lume în general un glas ce răsună în fire, un semn doveditor al existenţei Lui, adică «Cuvânt», şi tot prin Fiul Dumnezeu îi este lumii oarecum «Raţiune», adică realitatea până la un anumit loc inteligibilă, sau cauză prin cale lumea se ordonează, se explică şi îşi explică toate. De aceea, lumea a fost făcută prin Fiul şi capabilă de a primi relaţia cu Fiul. Fiul este reflexul de lumină al Tatălui în lume, prin «raţiunile» sau prin sensurile şi rosturile ce sălăşluiesc în toate lucrurile, fără de care lumea ar fi scufundată în cel mai descurajator întuneric şi nonsens”.1