„O serioasă tulburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicei universale […] încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat şi dacă n-o vor putea face aceasta […] totuşi vor încerca s-o facă pe calea lor obişnuită, a atentatelor, scenelor de uliţe, turburărilor, etc., iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum…”
(Eminescu, X, 1989, p. 91)
                    
În cuprinsul articolelor sale politice, referindu-se la profundele transformări care au avut loc în Europa după Revoluţia franceză de la 1789, Eminescu manifestă constant preocupări de descriere şi explicare a cauzelor, contextului, formelor de manifestare, a efectelor precum şi a reacţiilor generate în cele mai diferite medii sociale. O atenţie specială acordă evaluării originii, bazei teoretice şi evoluţiei mişcărilor de stânga şi a facţiunilor lor extremiste, desprinzând o serie de concluzii, din perspectiva consecinţelor destabilizatoare, exprimate în plan politic şi social.
Insistă cu precădere asupra impactului major al modificărilor intervenite în situaţia economică şi în relaţiile sociale, în special ca urmare a supralicitării drepturilor şi libertăţilor cetăţenesti, exagerării rolului banilor, ajunşi a fi consideraţi „măsură pentru oameni”, impunerii timpurii a liberului schimb şi liberei concurenţe, fluctuaţiei preţurilor şi acumulării de capital în orice condiţii, înlocuirii necritice a vechiului sistem de valori.
Cercetători ai operei eminesciene, care i-au studiat ideile şi atitudinile exprimate faţă de doctrinele reformatoare de stânga, între care C. Dobrogeanu-Gherea, G. Ibrăileanu, B. Brănişteanu, I. Nădejde, E. Lovinescu, Gh. Bogdan-Duică, St. Zeletin, G. Călinescu, Perpessicius, D. Vatamaniuc, T. Nedelcea ş.a., au remarcat mai ales puncte comune de vedere privind critica de ansamblu a societăţii burgheze, evidenţiind diferenţe constând, în principal, în soluţiile propuse pentru înlăturarea gravelor disfuncţii sociale sesizate.