Legitimitatea unei abordări a romanului generaţiei ’60 din perspectiva criticii imaginarului devine evidentă nu doar pentru cazurile în care „întoarcerea la mit” este patentă, manifestă, exploatarea figurilor, scenariilor şi decorurilor mitice fiind pusă în vizor cu o intenţie politic-subversivă abia disimulată. Recursul explicit la structurile imaginarului mitic nu este o trăsătură definitorie, în măsură să caracterizeze romanele tuturor reprezentanţilor generaţiei: strategia, prezentă îndeosebi la D.R. Popescu, C. Ţoiu, N. Breban, O. Paler, nu apare decât arareori la ceilalţi şaizecişti. Dacă, însă, mitul nu este inserat în mod manifest în structura fabulaţiei romaneşti, nu înseamnă că el nu poate fi „citit” în redundanţa simbolurilor şi a alegoriilor, la nivelul latent al romanelor în discuţie.
Dincolo de miza politică, mitul ca „naraţiune a originilor” trebuie să-i fi fascinat pe şaizecişti cu atât mai mult cu cât debutul celor mai mulţi dintre ei stă sub semnul unei cosmogonii: „recâştigarea esteticului” echivalează cu o nouă geneză având în spate un „sacrificiu” fondator al cărui obiect e paraliteratura realist-socialistă împreună cu mitologia politică pe care aceasta din urmă ar fi trebuit să o legitimeze. (Pentru cercetătorul preocupat de dinamica raporturilor dintre scriitori şi putere în contextul dat, este semnificativă această suprapunere de scenarii mitice: mitologia artistului se intersectează, în acest punct, cu aceea construită de mitografii de serviciu ai „epocii de aur”.)