Acum câţiva ani, un critic oarecare (prefer să nu-i pomenesc numele), scria că dacă ar primi astăzi, la „poşta redacţiei”, nişte versuri precum cele din Scântei galbene sau Cu voi…, i-ar răspunde autorului „deocamdată nu” şi, evident, nu l-ar publica. Conjunctural, afirmaţia era motivată mai degrabă de binecunoscuta înclinaţie ideologică (de stânga) a lui G. Bacovia decât de un criteriu estetic, dar fără să-l excludă pe acesta.
Avem aici o reacţie extremă, desigur, însă ea ne atrage atenţia asupra modului în care critica literară l-a receptat pe poet până la un punct – când superficial, când greşit –, plasându-l ba printre „eminescieni”, ba printre „simbolişti”, ba printre „expresionişti”. Nu-mi propun să fac un examen al receptării, ci doar să remarc deruta în faţa apariţiei unui fenomen poetic ce nu se potrivea fie (pre)judecăţilor cu care operează critica într-un anumit moment, fie tendinţelor dominante impuse ex cathedra. De aceea, cred, a existat la început o deosebire fundamentală între modul în care a fost primit G. Bacovia de recenzenţii revistelor literare (Al. Macedonski, Ov. Densuşianu, N. Davidescu, I. Vinea, B. Fundoianu ş.a.), cu simpatie, desigur, şi reacţia contrariată/circumspectă/distantă a „lojei oficiale”, unde se elaborau „istoriile” literaturii noastre (dacă nu e de mirare în cazul lui N. Iorga, surprind reţinerile unor G. Călinescu şi E. Lovinescu, aceştia fiind bine familiarizaţi cu modernitatea).
Privit retrospectiv, acest tablou denotă că G. Bacovia a fost împins la suprafaţă în principal de companionii literari (poeţi şi ei, în majoritate) şi de un fel de curent subversiv apărut în gustul/spiritul public interbelic. De altfel, E. Lovinescu nota puţin mirat (în timp ce-l consemna pe poet în capitolul „Alţi poeţi simbolişti”, alături de Elena Farago!): „Influenţa lui Bacovia asupra poeziei române este apreciabilă: o găsim, astfel, la d. Demostene Botez, la d. Camil Baltazar şi la mulţi tineri…” (cf. Istoria literaturii române contemporane, III, 1927).