„Unul este adevărul şi alta lovitura cu dosarul de securitate”
Paul Goma,
Vladimir Tismăneanu în 11 puncte, 2006.

În 55-56, Miliţia populară îi împuşca în plină stradă pe aşa-zişii infractori. Tot după cifrele lui Marius Oprea, au fost 53.170 de arestaţi numai în anul 1959. Ploua cu condamnări pentru „agitaţie duşmănoasă”. De la tribună, temutul Pantiuşa Bodnarenko preciza: „Duşmanul nu se bucură de toate drepturile Constituţiei noastre” (din 27 sept. ‘52). Deliberat, toate prevederile (dar toate!) nu erau respectate: libertatea cuvîntului, a presei, dreptul de întrunire, inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului. Trebuiau neutralizaţi (citiţi: distruşi) cei cu atitudine reacţionară faţă de politica partidului şi a statului. Cum? Prin delaţiune. O bîrfă mică şi nevinovată, o glumă te trimiteau la Canal (într-unul din romanele mele, un preot face ani grei de puşcărie pentru că a cerut la restaurantul gării din Iaşi o porţie de „ruşi cu ceapă”, cum se numeau, subversiv, hamsiile; ficţia mea are la bază un document), iar sabotorii Canalului erau condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Unii – degeaba.
În vremea aceea, securiştii lui Drăghici (cf. Plenarei din ‘68) fabricau, după ce-i lichidaseră pe adevăraţii rezistenţi, „organizaţii de bandiţi contrarevoluţionari”, acte de sabotarea economiei, de spionaj, de încercări de fugă din ţară… Şi trebuie să ai obraz de toval să-ţi închipui că luptătorii din Făgăraş jefuiau stîne (la rapoarte se ataşau chiar bonuri false, obţinute prin presiune de la ciobani). Numai fără discernămînt fiind, ai crede-o pe Elisabeta Rizea „curva munţilor”, cum o etichetaseră sadicii ei torţionari.
Mai apoi, după perioada atrocităţilor, filtrele Securităţii au devenit mai largi, se mai putea scăpa, dar tehnica diversiunii s-a transferat de la obsedantul deceniu pînă în „deceniul satanic”, aşa cum erau numiţi anii optzeci. Probă că în Programul de măsuri al Departamentului Securităţii Statului din ultimul an al dictaturii se trasau sarcini ca:
„– prevenirea şi contracararea acţiunilor duşmănoase;
– dezvoltarea volumului şi calităţii potenţialului informativ”, iar „sursele de valoare” trebuiau „temeinic verificate”.