Trădarea optzecismului
 
„(…) bine articulată uman şi estetic înainte de 1990, când Revoluţia a prins-o într-un moment de apogeu, ea – generaţia ’80 – şi-a ratat apoi maturitatea, oferind acum imaginea unei excelenţe suspendate în neant, a unei împliniri care n-a mai ajuns să fie.”
Ştefan BORBELY

Fiecare naţiune dă atenţie propriei literaturi şi fiecare generaţie literară îşi evidenţiază şi supraevaluează literatura pe care o face. La noi, din anii ’80 încoace se vorbeşte despre „o nouă generaţie literară”, despre aşa-numita „generaţie ’80”. Între timp, în literatura română au mai apărut două promoţii, transformate repede şi prin decizie proprie în generaţii literare: „generaţia nouăzeci” şi „generaţia 2000”, aşa, ca să numărăm anii printr-un sistem literar…
Generaţia ’80 a fost sprijinită în totalitarism de cei mai influenţi critici ai vremii: Nicolae Manolescu, Mircea Martin şi Ovid S. Crohmălniceanu la Bucureşti, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic şi Mircea Zaciu la Cluj, Al Călinescu la Iaşi, Livius Ciocârlie la Timişoara; şi de încă vreo zece alţi critici, o recunoaşte chiar şi regretatul Gheorghe Crăciun. O solidaritate mai mult „de nevoie” şi retrasă ulterior cu sentimentul că generaţia „n-a confirmat” (Competiţia continuă, 1994, p. 507), spune Crăciun. Unul dintre criticii cu deschidere la mare, Nicolae Manolescu, a gospodărit generaţia, mai bine spus „nucleul optzecist” (Cărtărescu) bucureştean, format din membrii Cenaclului de luni, din 1977 şi până astăzi.