Encomion paradoxal pentru «Allah Akbar!»

Derivăm, prin transtextuare – din Bruno de Cessole (A sosit ora închiderii în grădinile Apusului, Editions de la Différence, Paris, 2008, paginile 308, 309, 310) – ce? Un encomion paradoxal, în buna tradiţie a genului epidictic declinant, un elogiu al terorismului, ba şi al trăirii sub  zodia atentatelor (sin)ucigaşe, nu toate de origină islamică, Doamne-fereşte!
El sună, melodios,  astfel:

* * *
Trecuse o săptămînă de la ultima mea conversaţie cu cel pe care-l voi porecli de acum înainte Sofistul-din-Grădina-Luxemburgului. Pe nedrept, poate, mă supărase prin purtarea sa, cu semnele unei vanităţi, ale unui pedantism noi pentru mine. Şi mai ales prin simţămîntul ce mi-l  transmitea că ar fi inferior propriei sale evanghelii, şi, mai rău, că-mi înşela şi credinţa în el şi admiraţia. In pofida faptului că-mi dăruise poemele lui Leopardi, nu mai aveam intenţia  să-l revăd  prea degrabă şi nu credeam c-o să am curînd veşti de la  dumnealui, cînd, pe neaşteptate, trecînd pe strada Huysmans, mă izbesc de el. E năucit. Tocmai s-a produs un atentat într-o staţie de metrou din cartier, ca represalii, pesemne, la un război declarat de Ianchei şi Europoizi unui despot al Orientului Mijlociu. De aici urletul continuu al sirenelor ambulanţiere pe care-l auzisem fără să-i dau mai multă importanţă ca de obicei.
Dînsul se afla prin apropiere, văzuse primii răniţi, mutilaţi, plini de sînge, speriaţi; i-a asistat pe unii dintre ei pînă să vină salvarea, şi e încă sub şoc. Spontan, îi  sugerez să mergem într-o cafenea din apropiere pentru a bea una mică. Achiesează şi… iată-ne într-o crîşmă de pe strada Fleurus, ca altadată. Îşi trece mîna pe faţă şi prin tufărişul coamei  dezordonate. Chelnerului ce vine către noi îi comandă un pastis şi, după prima înghiţitură, mă roagă să-l scuz. Îşi revine puţin cîte puţin şi schiţează un surîs.