Trăim mai departe drama formelor fără fond. S-a lansat în Occident conceptul de canon? Imediat el a devenit o modă şi-n România, după ce, cu mai mulţi ani în urmă, Virgil Nemoianu publica, în România literară, un articol pe tema „bătăliei canonice” (1990). Conceptul, utilizat după ureche, a intrat şi-n programele şi manualele din învăţământul preuniversitar, unde confuzia este la ea acasă. Nicolae Manolescu însuşi i-a dat credit pretinzând că scrie o istorie „canonică” a literaturii române, publicată, în 2008, sub titlul Istoria critică a literaturii române. Momentul decisiv în consacrarea mondială a conceptului a fost cartea americanului Harold Bloom, The Western Canon. The Books and School of the Ages (1994), care a cunoscut şi-n România câteva ediţii. Dar cum limbajul natural se supune, fatalmente, logicii fuzzy (v. Constantin Virgil Negoiţă), termenul a fost supus unor interpretări atât de diverse (George P. Landow, de la Brown University, găsea deja nu mai puţin de unsprezece definiţii pentru canon), încât confuziile şi contradicţiile au năvălit nestăvilite, decriptările fiind alterate de intruziunea ideologiilor, a intereselor de grup sau a fanteziilor personale puse sau nu în slujba noului trend al globalizării, având ca fundament ceea ce se numeşte corectitudinea politică. Aceasta este expresia puternic conturată a deconstructivismului postmodernist de stânga, pornit din Europa prin prestigiul unor mari gânditori ca Jacques Derrida sau Michel Foucault şi impus apoi în Statele Unite în universităţi, augmentând mişcările minoritariste de tot felul (etnice, feministe, homosexuale, religioase etc.). Postmodernismul modern, cum l-a numit paradoxal Constantin Virgil Negoiţă, a dus la ultimă consecinţă idealul avangardei (ca expresie extremistă a modernismului) de a rupe total cu tradiţia: religioasă, naţională, artistică, familială etc. Este raţiunea de a fi a oricărei deconstrucţii, în vederea impunerii utopice a unui nou început. În planul canonului literar, deconstrucţia se numeşte decanonizare. Harold Bloom vorbeşte de o veritabilă Şcoală a Resentimentului postmodernist faţă de canon.