Prea puţin obişnuită să folosesc instrumentele criticii literare şi înclinată, mai ales, să mă odihnesc întru contemplaţia unui text în care mă regăsesc, simt, în momentul în care mi se pune această întrebare, cum toate podoabele aduse la suprafaţă, după lectură, îmi alunecă printre degete.
Plăcerea cu care păcătuiesc, necuminţenia cu care cotrobăi în pântecul unei cărţi, îmi înfofolesc nevoia de comunicare imediată, bucuria cu care, în alte circumstanţe, aş împărţi cu ceilalţi proviziile mele de suflet. Dacă toate detaliile (lipsite de consistenţă – după alte păreri) sunt doar o “căutare a timpului pierdut”, particulară? Dacă toată această apă a cuvintelor mă satură numai pe mine? Dacă impresiile personale, suma propriilor slăbiciuni, inventează farmecul acelui text numai pentru că seamănă atât de mult cu mine, cea ştiută şi cea neştiută? Pentru că-mi aminteşte, după ce credeam că  se ştersese definitiv din memorie, belşugul câtorva anotimpuri rămase prizoniere în străfundurile sufletului ca într-o sticlă prăfuită, uitată pe rafturile unui beci. Un mănunchi de ciudăţenii (care mă ţine strâns legată de teama de a nu-mi ului interlocutorii) tatonează şi se strecoară cu prudenţă, stângaci, într-o limbă a cărei singură limită este autocenzura. O lume ”închipuită”, “zaharisită” este mult mai importantă pentru mine decât cel mai măreţ eveniment. N-am să învăţ niciodată să mă supun comenzilor reci ale creierului, să spun ceea ce toţi aşteaptă să le fie confirmat. ªi cu cât mă gândesc mai mult la întrebarea “de ce ţi-a plăcut ceea ce ai citit”, rămân încremenită în bucuria mea pe care o ascund ca pe un început de iubire. Pentru că nu ştiu să explic ce relaţie am cu cartea pe care nu mă îndur s-o înapoiez, aşa cum nu ştiu să explic stângăcia cu care păstrez numai pentru mine, cu adoraţie, o zi ploioasă, o faleză părăsită, o plajă udă, ostilă. O frază scurtă, răvăşitoare, ce nu se lasă povestită. E ca şi cum ai încerca să explici de ce te laşi sedusă de un derbedeu. E ca un fel de  alergătură continuă, obositoare, pentru a descoperi că “aşteptarea mea înnorată” este mai preţioasă decât “după-amiaza însorită” a celuilalt…