Înţelepciunea lui Petre Ţuţea a luat-o mult înaintea construcţiei sale din precepte şi sisteme filozofice. Hedonist al spiritului, el se dovedeşte un cunoscător profund al multor fenomene.
Jertfa lui pentru popor, pe care nu a încetat niciodată să o aducă în atenţia celor interesaţi, stă mărturie atât în anii detenţiei, cât şi în convingerea că acesta nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu.
Ne vine, acum, în memorie, gestul, unic poate, al lui Gh. I. Brătianu care a refuzat, la propunerea torţionarilor, să scrie că Basarabia nu este a noastră, în compensaţie oferindu-i-se medicamentele ce i-ar fi salvat viaţa. Desigur, istoricul a refuzat. Avem, oricând, nevoie de asemenea gesturi de moralitate.
Prizonier al comuniştilor, Petre Ţuţea şi-a luat suferinţa ca pe o izbăvire şi a râs de torţionarii săi cu decenţa care-l caracteriza. Lipsit de şansa de a comunica cu colegii săi de generaţie, M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, E. Ionescu şi atâţia alţii, după detenţie, probabil că filozoful creştin era nu într-un con de umbră, ci, ignorat şi mai mult ca sigur ocolit din cauza atenţiei tenace a Securităţii. Numai că o singură părere a unui alt individ genial, şi l-am numit pe Cioran, anulează oricare indiscreţie în ce-l privea pe Ţuţea. Dacă ne amintim bine, Cioran ar fi spus: „Există într-adevăr un singur geniu şi acela se află în Bucureşti şi se numeşte Petre Ţuţea”. Pe acesta din urmă, îl supără supradimensionarea care i se aduce la cunoştinţă de către unul dintre prietenii săi şi spune că aşa poţi să faci un asasinat, din admiraţie. Mai departe, ne dăm seama că acestui individ singular compromisul i-a fost străin. De fapt, nu intra în concepţia sa. Întrebat de un gardian despre motivul aflării sale în detenţie, gânditorul răspunde cu seninătate: „Dacă aş şti, aş lua Premiul Nobel”.