Mărturisesc că Apocalipsa era un capitol din meditaţiile mele pe care nu l-am prizat până târziu, aproape de vârsta maturităţii. Mi se părea un subiect tenebros, cataclismic, pe care îl ocoleam dintr-o instinctivitate pe care mi-am înţeles-o mai târziu.
Îmi amintesc spaimele difuze în care proiectam viitorul, în memorabilii ani de liceu şaptezeci: circula atunci, simultan cu refrenul obsedantului “noi în anii două mii, când nu vom mai fi copii”, un fel de spaimă a extincţiei, a dispariţiei lumii sub semnul fatalităţii unei temporalităţi necontrolabile.
În fond, îmi spuneam atunci (ca un fel de parafrază a lui Creangă: “nici frumos până la douăzeci de ani, nici deştept până la treizeci, nici bogat până la patruzeci de ani”), capătul inteligibil al vârstei mele se întinde ]n viitor până la vreo patruzeci, maximum cincizeci de ani, începând de la care o călugărire părea singura soluţie
Era un fel de aplicaţie a spuselor lui Creangă: am simţit acuitatea acestei ordini, după patruzeci de ani, privind la un minunat călugăr creştin, de o frumuseţe indescriptibilă şi mi-am amintit cu toată forţa etimologia greacă a cuvântului – un kalo-gheros, bătrân frumos.
Aşadar, e de la sine înţeles că, sub o formă sau alta, oamenii asociază cataclismele cu propriul lor sfârşit (iată de ce ar trebui revendicată o îngăduinţă publică faţă de bătrâni – am perceput nevoia concretă a acestei clamări când mi-am cerut odată iertare fiului meu, când era mic –  iertare pentru lipsa de atenţie la ceea ce voia sa îmi comunice. “Sunt puţin obosit, am invocat. “Nu-i nimic, tu eşti cam tot timpul obosit”, mi-a răspuns. Poate că aşa este, mi-am spus, Taţii sunt tot timpul obosiţi, e condiţia lor metafizică, un fel de oboseală nietzche-ană a discursului, cel puţin).