Avangardismul, nu uşor de definit, este, în mare măsură, un curent extras dintr-o stare de spirit, dintr-o atitudine, ca un refuz proteic al oricărei forme de încremenire, de anchiloză. Fiind mai mult gest, nu poate fi nici nou, nici vechi. Deci nu se poate compara ca alte (neo)curente resuscitate periodic, înscrise într-o ciclicitate culturală sau spirituală, pentru simplul motiv că el este mereu actual. Trăsătura neschimbată a avangardismului este permanenta disponibilitate novatoare, ilustrând parcă celebrul principiu heraclitean. El deschide drumuri, tatonează necunoscutul, premerge schimbările, asumându-şi cu îndrăzneală orice impact. Intră în zona firescului ca toate valurile de generaţii să facă avangardă.
Se poate vorbi, cum s-a şi spus, de mai multe avangardisme. Există o avangardă profundă, care se constituie pe ideea serioasă de a schimba canoane sau forme învechite, de a impulsiona idei insolite, un carusel de imagini şi fragranţe noi, şi avangarda care are scopul mai spectaculos de a şoca, de a uimi şi indigna, aparţinând unei manifestări teribiliste. În fond, o doză de avangardă este fermentul care îi determină pe autori să scrie şi care îi diferenţiază.
Este clar că avangarda ţine de spiritul zbuciumat, inventiv, înnoitor, ingenios al romanticilor şi al moderniştilor. Întrebarea este dacă postmodernismul este compatibil cu aceasta. Răspunsul este că, din punct de vedere formal, postmodernismul răstoarnă, cu o anume vehemenţă, nişte canoane, încercând să schimbe chiar conceptul de literatură, să producă o mare mutaţie. Esenţial, însă, postmodernismul face manevre de întoarcere, de reducere, de banalizare, de eliminare a oricărei forme de spectaculos retoric, face trecerea de la excentric la concentric, de la dramă la parodie, de la proligeraţie la deconstrucţie/avort. Avangarda se asfixiază în postmodernism, prin abolirea orizonturilor. Postmodernismul promovează o coborâre în propriul infern, capturarea ideii în cuvânt, reducerea cât mai pronunţată a semnificatului.
În poezia noastră, postmodernismul a fost obstrucţionat de constrângerile politice şi a trebuit să găsească soluţii de eschivă. Una dintre acestea a fost avangardismul, adică procedeul depăşirii unui stadiu susceptibil de încremenire.
Avangarda a existat şi va exista mereu, uneori vizibilă formal, alteori funcţionând ca factor implicit de evoluţie. Forme ale ei cristalizează în curente fascinante, expresionism, dadaism, suprarealism, care, în mod paradoxal, pierd drumul propriei libertăţi, istoricizându-se, adică închizându-se în sine. În literatură, mai mult decât oriunde, jocul dintre captivitate şi libertate este vital.