GENIU SI DEMNITATE 

 

Dacă plecăm de la o regulă a geniului, completată de Eugenio Montale, vom vedea, cel puţin în ceea ce-l priveşte pe Eminescu, că aceasta nu este valabilă. Cităm despre geniu dintr-un articol intitulat “Stil şi tradiţie”, publicat în ianuarie 1925, de către cel care primea, în decembrie 1975, Premiul Nobel: “S-a spus că geniul e o lungă răbdare, noi am vrea să adăugăm că el mai este şi conştiinţă şi onestitate”. Ce va să însemne contribuţia lui E. Montale la această regulă, prin cuvintele conştiinţă şi onestitate? Ele pot fi interpretate în fel şi chip. Cert este că Eminescu a străbătut un timp foarte scurt cu geniul său. Nu i-a trebuit o lungă răbdare, iar odată cu geniul, conştiinţa şi onestitatea, în accepţiunea noastră, nu i-au lipsit. Să confirme excepţia regula? Rămâne de văzut.
Dacă e se comentăm, prin propria noastră înţelegere, termenii de conştiinţă şi onestitate la Eminescu, nu ne putem gândi, în ceea ce priveşte conştiinţa, decât la pasiunea ieşită din comun pentru vers, pentru munca neîntreruptă; iar onestitatea ar fi lucrul bine făcut, fără fisură. Poate este o simplă speculaţie. Iar dacă, printr-un noroc al nostru, se întâmplă să nu fie o simplă speculaţie, probabil că acest fenomen extraordinar – deci complexitatea geniului – l-au simţit numai marii iniţiaţi în opera eminesciană, cum ar fi: Călinescu, Perpessicius, Creţia, şi lista ar mai putea cuprinde câteva nume ilustre.
Eminescu a avut demnitate cât pentru toţi poeţii care i-au urmat, dar, mai ales pentru cei care nu au putut să desluşească acest cuvânt nici până azi. Să exemplificăm: “Nu vreau să trăiesc din filantropie, mai bine mor”; apud D. Murăraşu, “Viaţa şi opera”.
Cuvintele lui Eminescu erau spuse la 10 aprilie 1884, o lună de la revenirea în ţară, după boala care îl lovise.