Există autori ale căror texte, oricare ar fi ele, ne încântă la lectură, ne îmbogăţesc. Fie că sunt volume masive, fie că sunt numai câteva cuvinte, le devorăm cu lăcomie de gurmanzi care-s întâi de toate gurmeţi. Pentru mine, dar îmi recunosc speranţa că nu-s deloc singurul, unul dintre aceştia este Umberto Eco. Posesor fericit al celor două elegante Istorii ale sale (a frumuseţii – 2004 şi a urâtului – 2007), de fapt îngrijite de domnia sa (a cura di – precizează editorul italian), în versiune românească, pentru care am investit mai puţin de 300 de lei, am citit cu real interes şi plăcere un interviu acordat lui François Busnel la sfârşitul anului trecut, pentru revista Lire. Din nou, stilul de discurs este acelaşi, face accesibile orice dificultăţi, iar „erudiţia pare agreabilă şi simplă”.
«Il Dottore» are graţie şi fină [auto-]ironie, este ludic acolo unde se cuvine, precis, metaforic, paradoxal, în funcţie de provocările partenerului de discuţie. O întrebare banal-naivă („Cum scrieţi? Sunt feluri diferite de a scrie dacă e vorba de un eseu sau de un roman?”) îl provoacă la un răspuns amabil pentru care probabil cineva ar fi trebuit să roşească puţin: „E o chestiune atât de dificilă încât aş răspunde spunând că, în cele două cazuri, scriu de la stânga la dreapta pentru că nu sunt nici evreu, nici arab, nici japonez. În ce priveşte restul, nu am cum să explic. S-ar putea răspunde că scrierea unui roman presupune să se acorde puţină atenţie stilului… Dar nu e chiar adevărat, căci este tot atâta stil într-un eseu filosofic. În scrierea unui eseu, trebuie să urmezi un fir logic care nu e al tău, dar este impus de starea problemei pe care o tratezi. În scrierea narativă, proprie romanului, ai dreptul – şi chiar datoria – de a inventa. Dar această problemă m-a derutat totdeauna. Ea m-a făcut să mă gândesc la povestirea  lui Alphonse Allais despre acel bărbat care avea o barbă fabuloasă. Într-o zi, o doamnă îl întreabă: «Dar, ca să dormiţi, puneţi barba sub cearşaf sau pe cearşaf? – Nu m-am gândit niciodată la asta, Doamnă.» Şi omul nostru, din acea zi, n-a mai avut pace până când nu a decis să-şi taie barba! Dacă răspund întrebării dumitale, risc şi eu să nu mai scriu niciodată…”