Literatura unui popor nu se naşte din neant, nu apare ca Venus din spuma mării, ci se clădeşte treptat, frază cu frază, vers cu vers, operă cu operă, an de an, veac de veac, ca treptele unui templu măreţ.
Literatura este indisolubil legată de poporul care a zămislit-o, se naşte, creşte şi se maturizează o dată cu acesta, dar, lucru interesant, nu moare o dată cu el, ci supravieţuieşte veacuri, chiar şi după moartea poporului care i-a dat viaţă, aşa cum astăzi trăiesc Epopeea lui Ghilgameş sau Iliada lui Homer, mult după ce autorii lor, cunoscuţi sau nu, au murit, mult după ce au dispărut în neantul istoriei societăţile şi popoarele antichităţii.
Se pune firesc întrebarea din ce se naşte şi cum se naşte literatura unui popor şi, în speţă, literatura română cu referire la literatura cultă.
Două sunt sursele care au influenţat şi au determinat evoluţia literaturii culte româneşti: prima şi cea mai importantă este literatura populară în care se regăsesc mentalitatea, valorile etice, tradiţiile, obiceiurile, superstiţiile, limba, într-un cuvânt specificul naţional. Cea de-a doua este literatura universală, literatura altor popoare, a unuia mai mult decât a altuia, care influenţează literatura naţională aşa cum civilizaţia avansată  a unui popor influenţează şi determină evoluţia popoarelor mai puţin dezvoltate.
Persistă însă de multă vreme controversa între specific naţional, pe de o parte, şi modernitate şi sincretism cultural, pe de altă parte. Altfel spus, este firesc ca literatura noastră să rămână tributară folclorului şi tradiţiei sau să se îndrepte către o identificare cu evoluţia şi parcursul celorlalte literaturi europene.
Începuturile literaturii române scrise stau sub semnul imitaţiei şi traducerilor după modele străine. Secolul al XIX-lea a fost dominat de mania traducerilor, primii scriitori fiind în acelaşi timp şi traducători din literatura franceză, în special.