De aproape două decenii, abundenţa traducerilor dinspre toate punctele cardinale continuă să ne producă revelaţia unor scriitori de care încă nu auzisem. E imposibil să-i cuprinzi pe toţi, e dificil să urmăreşti şi câte un singur nume, chiar în condiţiile în care unele edituri au recurs la buna idee de a edita serii de autor. Dar, cititor avizat fiind, nu e greu să-ţi dai seama că tot acest exotic desant scriitoricesc e cât se poate de eterogen, printre autenticele valori insinuându-se şi enorma umplutură a autorlâcului comercial, promovat prin gonflare publicitară şi susţinut prin lipsa de discernământ a  cititorului neavizat. Cu atât mai mare satisfacţia atunci când, decis să ignori prezentările invariabil elogioase, întemeiat doar pe propria experienţă şi intuiţie, cu asumarea riscului de a greşi, descoperi în această masă aluvionară valoarea în ipostază de unicat, de alt fel. E ceea ce mi s-a întâmplat recent, când am descoperit pe „Raftul Denisei” această carte nici măcar voluminoasă, intitulată Viaţa mea cu Mozart, scrisă de mie necunoscutul Eric-Emmanuel Schmitt. O carte care prin tonul sincer şi firesc, îşi captează cititorul de la primele rânduri, rămânând până la urmă greu clasificabilă. Nu pentru că e însoţită de un CD, ci fiindcă e scrisă în alt fel, textul obligându-te să asculţi concomitent şi apoi să revii asupra lor, piesele mozartiene care l-au salvat, dăruindu-i apoi autorului o nouă viziune, stenică, asupra lumii şi a vieţii.
Dincolo de exerciţiul de admiraţie – şi de recunoştinţă, totodată – cartea lui Schmitt este un roman sui generis al devenirii sub influenţa pregnantă şi determinantă a lui Mozart.