Despre fericirea umană

1. Conţinutul fericirii umane
Într-un mod mai general, înţelesul pe care îl acordăm fericirii umane depinde de accepţia dată esenţei şi existenţei umane, ca şi libertăţii şi sensului existenţei umane. Fericirea survine ca stare subiectivă, ca plăcere, în cazul în care omul se simte împlinit ca fiinţă bio-psiho-socială, în situaţia în care este liber şi, de asemenea, atunci când şi-a atins scopurile.
De regulă, filosofii au considerat că fericirea, ca stare subiectivă, presupune stările de plăcere, pentru că a pune semnul egalităţii între fericire şi neplăcere ar fi, evident, un non-sens.
Considerând omul ca fiinţă bivalentă, corporală şi spirituală, vom admite că el poate obţine fericirea ca plăcere atât prin satisfacerea unor trebuinţe trupeşti, cât şi prin împlinirea unor cerinţe şi aspiraţii specifice spiritului său. Dar, chiar şi în primul caz, ca stare plăcută generată de realizarea unor cerinţe corporale, fericirea poate fi conştientizată şi, astfel, ea poate deveni şi o desfătare a raţiunii. De altfel, ca stare subiectivă, petrecută în conştiinţă, ca ecou subiectiv al situaţiei obiective de împlinire existenţială, fericirea are o coloratură complexă, afectiv-intelectuală. Diferenţa dintre plăcerile trupului (de fapt, ale sufletului, pentru că se petrec în suflet, dar sunt generate de trup) şi plăcerile sau, mai bine spus, bucuriile sufletului (generate de suflet) constă în faptul că primele sunt mai mult afective decât intelectuale, pe când ultimele sunt mai mult intelectuale decât afective.
Hedoniştii, precum cirenaicul Aristip, au pus pe primplan plăcerile trupeşti. Alţi filosofi, între care atomistul antic Epicur şi teoreticianul contemporan John Stuart Mill, au considerat ca superioare desfătările sufleteşti.