1.  Existenţa umană ca devenire
2.  În ce constă sensul existenţei umane
3.  Premisele sensului existenţei umane
    3.1. Sensul omului şi caracterul său liber ales
    3.2. Sensul omului şi caracterul său destinal
    3.3. Temeiul valoric al sensului existenţei umane

1. Existenţa umană ca devenire

Am arătat, de la început, că omul este o unitate între esenţa şi existenţa sa, între faptul că s-a născut om prin anumite trăsături generice şi devine om prin activitatea de exteriorizare şi obiectivare a  dimensiunii sale subiective. Mai mult, unii filosofi, cum sunt cei de factură existenţialistă, supraestimând existenţa umană şi caracterul ei procesual, au susţinut că omul nu este, ci devine. Fără a absolutiza devenirea umană neglijând permanenţele, este de subliniat totuşi faptul că, prin devenirea sa petrecută în societate, omul este o fiinţă social-istorică, o fiinţă socială concretă, procesuală, aflată într-un permanent proces de istoricizare.
De asemenea, referindu-mă la om ca fiinţă bio-psiho-social-istorică, am justificat ideea devenirii umane argumentând că laturile fiinţei umane fuzionează în muncă, în orice gen de activitate, astfel încât se poate conchide că esenţa şi, deopotrivă, existenţa omului constau în munca sa, în înfăptuirile sale.
Totodată, analizând raportul dintre individ şi societate, am argumentat că, în activitatea sa, omul depinde atât de sine, cât şi, precumpănitor, de societate.
În ce priveşte dependenţa de sine, deci libertatea omului, am reiterat punctul de vedere potrivit căruia libertatea acţiunii şi devenirii umane nu este arbitrară, ci se află la intersecţia dintre rolul individului şi aportul societăţii
Toate precizările privind devenirea umană ne permit să avansăm un nou set de întrebări corelative, după cum ne şi ajută în configurarea unor răspunsuri.    
Oare devenirea omului se desfăşoară la întâmplare, haotic, sau viaţa sa este supusă unei anumite ordini, unui anumit sens? Dacă există un sens al existenţei umane, atunci în ce constă? Sensul omului depinde în exclusivitate de omul însuşi? Este, dimpotrivă, expresia unui destin care îl depăşeşte?  Sau are atât caracter liber ales, cât şi destinal?