A apropia pe cei doi mari, Eminescu – Macedonski, la mai bine de un secol de la publicarea epigramei celui din urmă la adresa Luceafărului ce se stingea din viaţa aceasta, dar care “arde” mai strălucitor cu cât trece timpul pe cerul culturii, este o datorie pro memoria la început de mileniu.
Alcătuit de-a lungul secolului douăzeci, în datele lui fundamentale şi reconstituit recent, într-o viziune integralistă, dosarul “neînţelegerilor” dintre poetul “Nopţilor” şi cel al “Luceafărului”, rămâne, pentru critica literară, un domeniu fertil de intuiţii şi ipoteze menite a explica atât omului cât şi programul operei sale. O atare “concesie” făcută unor elemente de biografism nu poate fi decât profitabilă şi fructuoasă, puţine fiind cazurile în care cheile biografiei pot desfereca energiile Operei, intenţiile fundamentale, mesajele implementate, obsesiile cifrate.
Pornind de la paradoxul, metaforic în acest caz, “Luceafărul” nu poate lumina şi nu se poate arăta în toată splendoarea lui decât în “Nopţile” adânci şi profunde, ne face să credem că apropierea operei celor doi mari poeţi ab initio este o datorie în descifrarea filosofică a mesajului liric de după Eminescu.