Ovidiu Maitec, un nume ale cărui blînde sonorităţi amintesc de atingerea de mătase şi de lumină cu striaţii de amurg a lemnului. Probabil despre nici un alt artist român în viaţă nu se poate spune, fără teama de a greşi, că este un creator de valoare universală. ‘’Ovidiu Maitec… este un sculptor cu care orice ţară s-ar putea mîndri’’, scria Cordelia Oliver în ‘’Arts Guardian’’, încă din 1971. După dispariţia unor monştri sacri precum Eliade, Cioran, Ionesco, Culianu, Apostu, pe care din păcate nu am avut prilejul să-i cunosc personal, nu puteam rata întîlnirea cu Maitec, un personaj shakespearian, un Hamlet al artei româneşti.
Ceea ce m-a frapat de la început a fost modestia şi timiditatea cu care m-a primit, dar mai ales discrepanţa dintre vîrsta reală (avea 75 de ani cînd l-am cunoscut) şi tinereţea incredibilă pe care o degajă toată fiinţa sa, de la acea agilitate şi nonşalanţă a mişcărilor trupului său sprinten şi pînă la privirea încărcată de vibraţii interioare, gata să ricoşeze instantaneu în propriul adînc din care îşi trage sevele de flacără înnoptată. Retrospectiva vernisată la Muzeul Naţional de Artă al României, intitulată ‘’Lemn şi aur’’, unde Ovidiu Maitec a expus împreună cu soţia sa, Sultana (pictură), a fost un eveniment artistic de rezonanţă europeană, o manifestare de ţinută în care cei doi mari artişti s-au completat şi s-au potenţat reciproc, într-o partitură structurată simfonic.