În luna aprilie 1988, când s-a făcut deschiderea oficială a Noului Luvru, prin inaugurarea Marii Piramide de sticlă concepute de arhitectul sino-american Ieoh Ming Pei, asaltul celebrului muzeu de către arta modernă părea încheiat. La o sută de ani după intrarea “Olympiei” lui Manet în muzeu judecăţile erau răsturnate într-atât încât nu se mai punea problema acceptării artei moderne în muzeu – între timp aceasta fusese adăpostită în Muzeul Orsay, o gară remodelată ca spaţiu expoziţional, la Orangerie şi în Muzeul de Artă Modernă al Oraşului Paris – ci a lucrării principiilor sale asupra structurii şi a concepţiei despre ce şi cum trebuie să fie un muzeu.
Lăudată, hulită sau doar acceptată, Marea Piramidă şi-a impus realitatea. O singură problemă a mai rămas de rezolvat: căreia dintre capodoperele artei universale îi va reveni cinstea de a decora interiorul Piramidei? Au fost propuse pe rând Victoria de la Samotrace, capitelul cu tauri de la Susa, geniul înaripat din vârful coloanei Bastiliei şi chiar o lucrare de Tingely. Sorţi au căzut în cele din urmă asupra “Cocoşului” lui Brâncuşi. Un singur lucru a fost omis din această alegere: încăpăţânarea soţilor Alexandru Istrati şi Natalia Dumitrescu, moştenitorii lui Brâncuşi, de a nu permite realizarea unei copii după mulajele rămase în atelier după moartea sculptorului. În 2004, când am vizitat ultima oară Luvrul, spaţiul de sub piramidă era tot gol aşteptându-se luarea unei decizii mereu amânate.