S-a afirmat frecvent, dar mai ales în aceşti primi ani ai noului mileniu, că intoleranţa ar fi o caracteristică a religiilor monoteiste, bazate pe o revelaţie divină, în timp ce acolo unde divinul se prezintă ca o pluralitate de zei, intoleranţa n-ar exista. Avem de-a face cu o inexactitate istorică şi poate cu o prejudecată. Şi în absenţa dogmelor revelate există, în religiile antice, un anumit concept de “ortodoxie”, cu recursul la criterii discriminante în materie de convingeri asupra divinităţii şi cultului.
Aspectele religioase din procesul lui Socrate, în democratica Atena, sunt relevante. Şi la Roma, ca şi la Atena, criteriul fondant al “ortodoxiei” religioase este tradiţia: referindu-se la întâmplarea Baccanalelor din 186 î.Hr., Titus Livius pune pe buzele consulului că zeii sunt ceea ce maiores, înaintaşii au recunoscut că sunt. Iar Cicero, în De legibus, formulează o lege ideală, conform căreia nimeni nu trebuie să venereze zei noi şi străini, care n-au fost admişi public de către părinţi. Acceaşi atitudine o regăsim, în secolul al II-lea după Hristos, la istoricul severian Dio Cassius, în discursul imaginar al lui Melena către Augustus. Iar către sfârşitul aceluiaşi secol, în edictul lui Diocleţian împotriva maniheilor. Tradiţia, cu toate componentele sale (antichitate, caracter naţional şi sancţiune statală), apare consulului livian din 186, ca şi lui Cicero, lui Dio Cassius şi lui Diocleţian, drept criteriul fundamental pentru veridicitatea unei religii: nu-i este permis unei nova religio să critice o vetus religio şi să încerce să i se substituie.