„N-are cultură, dar are experienţă”, auzim destul de des concluzia ce se vrea nepărtinitoare, superioară şi înţelegătoare. Fraza denotă existenţa unor clişee în gândirea comună: al diferenţei şi opoziţiei dintre cultură (cunoştinţe temeinice, teorii, legarea discursivă a tuturor acestora) şi, pe de altă parte, un know how general, un savoir faire ca savoir vivre; al diferenţei şi opoziţiei dintre livresc şi practică, sau dintre teorie şi practică; şi chiar dintre „umanioare” şi cunoaşterea tehnică.
Nu discuţia despre definiţia culturii, deja demult încercată şi reluată în toate cercetările concrete de antropologie, mă interesează aici, ci aceea despre experienţă. Cum de s-a ajuns la imaginea din fraza de mai sus?
Dar, potrivit anticilor, nici nu trebuia să se ajungă. În latină, experior – iri – itus sum, înseamnă a încerca, a pune la încercare, a dovedi, a îndura, a lua cunoştinţă, a recurge la, iar experimentum – i, încercare, experienţă, probă, dovadă, pricepere; de-altfel, ca şi experientia – ae, încercare, probă, efort, silinţă, practică, pricepere, rezultat, efect, succes.
Deci: încercare, probă. Care va fi şi repetată, în ştiinţa modernă care nu există în afara testului. De regulă, încercarea înseamnă îndoială, nesiguranţă privind cunoştinţele. Dar aceste cunoştinţe există totuşi, indiferent aici dacă ele sunt legate de viaţa practică sau de teorie. În experiment, ele sunt chestionate, desfăşurate şi criticate raţional, iar în urma acestui demers apar chiar noi cunoştinţe, bazate pe legăturile făcute şi pe noile temeiuri. La fel este şi în experienţa de zi cu zi, şi această cotidianitate a fost primul loc al experienţei.