Întotdeauna am ştiut, am crezut şi am simţit că înălţimile munţilor constituie o componentă sacră din geografia României, cu sau fără trimitere la istoria noastră, acel spaţiu magic, mitic şi protector, capabil să-ţi ofere putere şi speranţă. Acolo, la mare altitudine, şi spiritul se simte deasupra lumii, nu doar trupul. Pentru că muntele tace, dar totuşi vorbeşte – aşa cum spunea un bun prieten (culmea, neumblat pe munte), aproape că eşti obligat la o regândire a sinelui, la o reproiecţie (aşezare) interioară, ceea ce îţi poate schimba radical viziunea asupra lumii.
Am hoinărit prin aproape toţi munţii din ţara asta, dar de regăsit nu m-am regăsit cu adevărat decât în Parâng, munte sălbatic, puţin circulat. Multe din povestirile mele montane au luat fiinţă noaptea, lângă un foc, în miez de iarnă, într-o stână părăsită, sub o creastă pustie. Ar trebui, poate, să ne întrebăm, există, sau nu, o epică a muntelui ori a marilor altitudini în literatura română? Unii spun că nu (cu excepţia lui Calistrat Hogaş, Mihail Sadoveanu şi Ioana Postelnicu), recunoscând (şi acceptând) mai degrabă o epică a câmpiei, a podişului sau a dealului.
Eu cred că nu poţi să scrii despre munte, şi de fapt despre nici un subiect câtă vreme nu-1 cunoşti şi nu-l stăpâneşti. Cum să scrii un roman despre scafandri, dacă nu ştii să faci scufundări şi nu cunoşti în amănunt această tehnică sau cum să scrii un roman despre parapantişti, ori alte sporturi extreme, dacă nu ştii să pluteşti cu parapanta? Poate din această cauză, la noi, în literatura română, lipsesc astfel de cărţi. Sunt mari scriitori, care n-au urcat pe munte, şi nu l-au cutreierat, precum sunt şi foarte buni alpinişti, dar care nu ştiu să scrie…