Mitul lui Prometeu a fost descris de către Hesiod (Theogonia, Munci şi zile), Eschil (Prometeu înlănţuit),  Platon („Protagoras”, Traducere, notă introductivă şi note de Şerban Mironescu, în Platon, Opere, I, Ediţie îngrijită de Petru Creţia şi Constantin Noica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, 321c-e, p. 436). Eschil a luat motivul de la Hesiod. Este important de semnalat că la aceştia din urmă, Prometeu a fost descris ca dând oamenilor nu numai focul – „prin care ei vor învăţa nenumărate meşteşuguri” – ci şi „nădejdile” pentru a-i scăpa „pe oameni de frica morţii”, între care, indirect, certitudinea deja că „nu există vreun lucru pe care să nu te înveţe timpul, când îmbătrâneşti”. Este, în acelaşi timp, semnificativ că valorile noi aduse în gândire au apărut în tragediile lui Eschil, şi apoi în filosofia lui Platon. Deşi, desigur, acesta nu a replicat în primul rând artei dramatice, ci filosofiei anterioare lui.
Există, însă, o legătură între Eschil (525 î.e.n../524 î.e.n. – c. 456 î.e.n. /455 î.e.n.) şi filosofia anterioară: „în Prometeul lui Eschil, era cea nouă pe care au deschis-o cercetările raţionaliste, filosofice, asupra Cosmosului, îşi celebrează triumful ei poetic”, cf. Alice Voinescu, Eschil, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă «Regele Carol II», 1946, p. 174. Autoarea a subliniat că dramatismul piesei nu este dat nici de suferinţa eroului, nici de atitudinea sa sfidătoare faţă de Zeus, ci de raţiunea pe care o personifică – anume de darul previziunii, mai semnificativ decât răzvrătirea – în lupta cu destinul. Tocmai ca urmare a puterii raţiunii umane de a se împlânta în „bezna nepătrunsă a soartei”,  aceasta încetează să fie haos, fatalitate oarbă şi se transformă în  „înlănţuirea precisă şi necesară » a lucrurilor”, în „ordine”, în „lege”. „Destinul capătă astfel înţelesul unei conştiinţe ideale, de care nici zeii nici omul nu mai au a se teme, ca de un duşman ascuns şi nevăzut, care, dimpotrivă, statorniceşte o rânduială peste lipsa de sens a întâmplărilor, a faptelor divine şi omeneşti. În faţa tainicei rânduieli, fiorul omului nu mai e fiorul spaimei, ca al bietului dobitoc ne-cugetător, ci se preface în fiorul nădejdii, care înalţă pe om spre adevărata lui condiţie” (ibidem, p. 171).