Să ai atenţia trează pentru tot ce ţi se întâmplă, să înregistrezi avid, meticulos, rememorând din diverse perspective, pentru a distinge semne, semnificaţii, sensuri… Cred c-am început să-mi exersez această aptitudine-predispoziţie cu mult înainte de a înţelege că-i una din condiţiile necesare, dar nu şi suficiente pentru a scrie literatură. Prin ea poţi bunăoară să vezi prezentul ca pe o poveste care s-a întâmplat demult sau care există într-un viitor îndepărtat şi-i totodată unul din procedeele de străpungere a interfeţei aşa-zisei realităţi palpabile, pentru a te apropia de veşnic ascunsa realitate propriu-zisă. Realitatea de dincolo de realitate comunică cu noi prin aducere aminte năucă, atenţia concentrată susţinută de visare… Îmi amintesc pas cu pas de acea duminică din luna februarie (a doua) anului 2002 în care m-am trezit ca de obicei la şase dimineaţa şi tot ca de obicei    mi-am propus să mă duc la biserică… În fiecare duminică îmi propun, dar nu de puţine ori bunul obicei este rupt şi nu mai ajung. Mă fură scrisul, un păcat care-şi conţine pedeapsa în sine ca atâtea alte păcate: în realitatea de dincolo de realitate există prealabil o zonă strict delimitată în care unii scriu zi şi noapte fără a reuşi să încheie o frază, alţii toarnă în ei alcool încontinuu fără să se ameţească ori să-şi astâmpere setea, alţii mănâncă fără să se sature, alţii se dedau neobosiţi orgiilor amoroase şi tot aşa.
De astă dată, paşii m-au dus aproape fără voia mea la slujbă, chiar dacă ceva m-a scos din obişnuinţă: n-am mai ajuns la biserica din cartier, ci la mânăstirea Cernica, la care nu mai fusesem de vreo şase luni. Aşa se face că am avut parte de un cor de preoţi acompaniat şi ritmat în răstimpuri de zăngănit de cădelniţe la care se alăturau glasurile a vreo două sute de enoriaşi îngenunchind şi rugându-se împreună, în timp ce fumul de tămâie domina şi egaliza mirosul trupurilor. Se presupune că transa aducerii aminte năuce poate distinge semne în întâmplările de ieri, de acum zece ani sau dintr-o viaţă anterioară, pentru a modifica benefic sau malefic întâmplările de mâine, de peste zece ani sau dintr-o viaţă viitoare; de aici se trag aşa-zisele capacităţi paranormale (ele ţin de normalitatea oricărei fiinţe, valorificată la un nivel superior, perfecţionată, optimizată, specializată direcţionată etc.), precum magia, clarviziunea, teleportarea. Atenţia concentrată aşadar, în pofida faptului că, pe măsură ce reconstitui şi rumegi până la saţietate întâmplările scenariului din care faci parte, ţi-e tot mai limpede că el a fost scris cu mult înainte de a te naşte. N-ai nici o putere să intervii, să alegi, pentru că altcineva alege în locul tău şi totuşi delăsarea atenţiei nu poate fi justificată de imposibilitatea de a interveni în desfăşurarea-creaţia-curgerea care te conţine trup şi suflet. Deşi nu tu conduci maşina, nu-ţi poţi permite să adormi lângă cel de la volan, căruia trebuie să-i preiei vigilenţa şi priceperea dacă vrei să duci la bun sfârşit călătoria.
Oare de ce nu mai trecusem vreme de o jumătate de an pe acolo? Ştiam mânăstirea şi împrejurimile ei din copilărie, iar asta s-ar fi putut să mă apese cumva şi să mă reţină: eu nu mai eram cel de pe vremea când descopeream aceste locuri, în timp ce locurile nu păreau să se fi schimbat deloc. Nu era desigur mai mult decât o părere, dincolo de care aş fi vrut să întrevăd cum se întâmplă schimbarea locurilor dimpreună cu cea a oamenilor: perpetua curgere cu tot cortegiul ei de aparenţe şi evidenţe despre care nu voi şti vreodată ceva, dar la care încă iau aminte amintindu-mi, ascultând atent ritmul punctat de poticniri ireversibile şi avânturi efemere: întâmplări, semne, numere…
Pe drumul de întoarcere de la mânăstire, am făcut un popas într-un loc apărând ca o schimbare mai mult decât evidentă în peisajul pe care-l ştiam acelaşi de patruzeci de ani. Era un cimitir privat numit Cernica 2, amenajat pe o bucată de teren pe care de-a lungul anilor văzusem mereu câmpul, sub zăpadă sau arat, cu lanuri de grâu sau porumb, cu baloţi de paie sau glugi de coceni răsfirate de vânt şi de ploi… În vâltoarea curgerii de întâmplări şi semne, faţa locului se schimbase mai mult decât faţa unui om îmbătrânit cu patruzeci de ani. Un drum pietruit de două sute de metri pornea din şosea spre gardul din plăci de beton ce înconjura trei sau patru hectare. Dincolo de porţile mari, din ţeavă şi tablă, erau anexele unei gospodarii pricopsite, o vilişoară cu foişoare şi centrală termică, Opelul fumuriu al preotului-proprietar, halele unui atelier de monumente funerare, o capelă într-o bisericuţă în curs de amenajare, la care lucrau doi pictori la icoanele de pe pereţi, aleile cimentuite, trasate drept, printre parcelele de cruci de marmură şi turnate-n beton aliniate ca soldaţii şi amintind de un lan de floarea soarelui cu toate feţele plantelor întoarse spre răsărit, iar în fund, mai bine de trei sferturi din teren cotropit de buruieni, aşteptând defrişarea pentru instalarea viitoarelor morminte…
N-am apucat să mă întreb ce m-a îndemnat să zăbovesc acolo. Întrebarea avea să vină ca şi altădată în urma răspunsului dând sens imboldului de a trece în duminica aceea pe la mânăstire şi pe la acel cimitir. Ca şi altădată, ascultarea slujbei însemnase pentru mine vreo cincisprezece kilometri de mers pe jos dus-întors, prin pădure, pe marginea lacului, pe şosea şi pe câmp… Osteneala drumului era mai mult a sufletului decât a trupului şi părea o consecinţă firească a schimbării petrecute în mine; o dată cu trecerea timpului schimbarea înseamnă îndepărtare, despărţire, dezicere, absenţă sau ceva ca o răspântie a nostalgiei. Mă întorceam acasă aşadar, casa părinţilor mei, în care locuisem până la nouăsprezece ani şi-n care revenisem de câţiva ani…
Cred totuşi că-n zilele următoare m-am gândit la un posibil semn al traseului acelei duminici, fără să reuşesc să-l descopăr, iar osteneala gândurilor m-a împins inevitabil spre îndeletnicirea de zi cu zi a scrisului. Strădania ca această îndeletnicire să nu devină o rutină vine ca o altă osteneală adăugându-se peste osteneală. Luni, marţi şi miercuri am scris la romanul pe care-l începusem la începutul acelui an. Orice început poate aduce cu sine iluzia schimbării, care nu-i întru totul o iluzie. Un nou an pare asemănător precedentului, dar e cu totul altul. La fel şi o nouă zi, oricât de mult ar semăna cu precedenta. Şi un nou roman, deşi se spune că scrii una şi aceeaşi carte toată viata, e altul decât celelalte. Asemănarea, neasemănarea, schimbarea… Oamenii cu poveştile lor, cu vieţile lor ca nişte romane aceleaşi dintotdeuna şi totuşi altele; locurile, curgerea aparenţelor şi evidenţelor, impresia de deja-vu, care nu-i mai mult decât o impresie…
Era într-o miercure dintr-a doua lună a anului 2002 şi scriam ceva despre care ştiam că-i al doilea capitol al unui roman, în ultima cameră, din fund, a unui apartament de la etajul opt al unui bloc din Balta Albă. Atmosfera era suprasaturată de energii negative. Folosesc acest termen cumva ştiinţific – energii negative – tot în speranţa de a nu lăsa impresia că aş literaturiza pe teme mistice, măcar că realitatea aşa-zisă palpabilă se află uneori la cheremul ficţiunii. Un mare poem spunea despre cuvinte că provoacă realitatea şi cred că avea în parte dreptate. O provoacă sau o inhibă sau o modifică, oricum o influenţează în cele mai diverse şi neaşteptate feluri. Ar fi prea mult să povestesc acum ce scriam, ca să amestec eventual cu ce mi se întâmpla. Pot totuşi să spun că stăruinţa în scris, starea de transă pe care ţi-o induce efortul de a crea o lume vie, care are o viaţă a ei fără să fie vie, dacă pot spune aşa, te poartă pe căi mai mult sau mai puţin umblate, dintre care unele pot fi fundături ireversibile, din care să nu te mai întorci vreodată; supravieţuieşti dezvoltându-ţi îndemânarea de a dibui prin întuneric drumul spre lumină.
Era cred spre prânz, în jurul orei două, când cineva împingea uşa încercând să intre. Nu era totuşi prima dată când pusesem canapeaua în uşă şi nu ca să-mi asigur astfel intimitatea creaţiei, să nu fiu eventual deranjat de părinţii mei cei trecuţi amândoi de şaptezeci de ani… Energii sau vibraţii sau entităţi sau cum le-o mai spune, prefer să le spun aşa decât halucinaţii ale vreunui delir de boală mintală stârnit de cuvintele ce le aşterneam pe hârtie. Fapt e că după ora două am ieşit ca din puşcă şi am coborât în fugă cele opt etaje simţind că mi-ar fi fatal să întârzii chemând şi aşteptând liftul. Mai apoi, când am refăcut pas cu pas fuga aceea am înclinat să cred şi aproape am fost sigur că am fost gonit şi totodată învins. Ceva din mine a cedat şi m-a trădat, îndemnându-mă să abandonez.
Tot ce-mi amintesc în ceasurile care au urmat e că la ora cinci eram într-un anticariat din Pasajul Universităţii, pe care-l ştiu de mai bine de zece ani acolo, într-un intrând strâmt, de trei pe unu, improvizat cu o tejghea şi o fereastră-vitrină demontabilă, au loc înăuntru doar două scaune pe care stăteam eu şi vânzătorul şi vorbeam bând cafea din două pahare de celofibră. La un moment dat m-a lăsat singur în gheretă, să-i ţin locul pentru câteva minute. Ţin minte că eram singur acolo şi m-am uitat la ceas; era trecut de câteva minute de ora cinci, când o fată m-a întrebat de o carte – Arta de a muri se numea, probabil o chestie ezoterică, nu m-am ostenit să caut, să mă interesez, nici atunci şi nici mai apoi. Era o elevă sau studentă, i-am spus să revină peste câteva minute, dar n-a mai revenit. Ca şi cum îmi comunicase un fel de mesaj, nişte cuvinte ce desemnau nişte fapte urmând un flux anume.
La ora opt când am ajuns acasă, mama mi-a spus că la cinci tata a fost luat de salvare, iar peste câteva ceasuri aveam să aflu că a murit subit în urma unui atac cerebral. În zilele următoare am căutat un loc veci pe la cinci sau şase cimitire din împrejurimile oraşului, care nu ne-au plăcut din diverse motive. Până la urmă soră-mea, dat fiind că ea plătea, a ales cimitirul Cernica 2, de care uitasem. Mi-am reamintit locul pe unde trecusem duminică abia când l-am dus pe tata acolo. Înmormântarea tatălui meu, Leon, a fost, trebuie să precizez, în cea de-a doua duminică a lunii a doua a anului 2002 – o potrivire pe care nu-mi permit s-o numesc mai mult decât întâmplătoare, la fel cu aceea că părinţii mei sunt născuţi amândoi în deceniul doi al secolului douăzeci.
La câteva zile de la înmormântare, mă văd cu o halbă de bere în faţă într-un local de la parterul unui bloc cu zece etaje de pe bulevardul Sălăjan, cu certificatul de deces al tatălui meu în faţă, încercând probabil să disting nişte semne în datele morţii şi naşterii lui aşa cum erau ele consemnate de Sfatul Popular. N-am nici un fel de aptitudine de clarvăzător, dar simţeam un soi de pornire – oricum întâmplările păreau să se îngrămădească în jurul cifrei numărului 2, până şi prin prezenţa celor doi de zero între cifrele anului 2002… Cineva m-a întrebat dacă e liber al doilea scaun de la masă şi i-am făcut semn să stea. Era un tânăr supt la faţă, cu o căutătură îndârjită, care după o vreme mă întrebă: Nu vă supăraţi, acela e cumva un formular de plecare în Spania?… Certificatul de deces care va să zică. Da, i-am spus. Este într-adevăr un formular de plecare…
E mult de povestit despre semnele, numerele, întâmplările din zilele şi lunile următoare. Mă rezum doar să spun că peste două luni, pe data de douăzeci aprilie, după cum consemnează cel de-al doilea certificat de deces, a murit mama mea, Silvia.