AL. CISTELECANPeisaje expresioniste

Nu-i mare ceartă între cititorii lui Liviu Georgescu, cel puţin în materie de interpretări. Pe partea de evaluare, ce-i drept, oamenii se înţeleg mai greu, dar asta e lucru natural. Interpretările „pozitive” merg însă spre consens, cu mici şi suave altercaţii pe seama unor nuanţe. În linii mari şi asupra lucrurilor decisive mai toate sunt convergente eminent, ceea ce înseamnă că notele definitorii ale poeziei sunt vizibile imediat şi constante ca nişte obsesii structurale; mai înseamnă, fireşte, şi că poetul nu poate ieşi din constrângerea lor şi că orice soluţie de metamorfoză ar aplica el nu-şi poate exorciza propria structură. Una „dură”, de vizionar în spasme, de spectator de apocalipse ce raportează de la faţa locului cu angoasa suverană a textului ontologic, a textului ca „mărturie” imperativă şi a poemului ca transcriere comandată tiranic de o tensiune interioară implozivă. Cu o poetică, aşadar, de catharsis, kenotică şi salvatoare prin confesiunea ca atare, prin reportajul de spasm. Poate tocmai această presiune centripetă trăită ca paroxism şi convulsie l-a împins pe Liviu Georgescu la o premeditată flexibilizare a formulelor, la o tentativă de a schimba, măcar preţ de câteva volume, implozia pe explozie, scriitura de freatică interioară pe cea de explorare exterioară. Fapt e că unele din volumele lui au preferat expansiunea tematică (şi geografică şi biografică) în locul forajului în straturile şi substraturile obsesionale, ca într-o încercare de fugă din angoasă în spectacol, din frison în expediţie şi din coşmar în turism. În bună măsură volumele sale au fiecare o ordonată, ca şi cum poetul şi-ar fi propus o temă – şi o perspectivă – de istovit ori de străbătut pas cu pas, cât mai gospodăreşte. Dar această (eventuală) metodică s-a dovedit doar o soluţie de progresie discursivă, nu şi una curativă.

2012-04-05T16:00:00+03:00