Daniel Săuca e un poet fără spor. Se vede, fireşte, numaidecât (nici nu mai trebuie spus), dacă-i numără cineva volumele. Se vede şi mai tare dacă i le şi citeşte. O spune însă singur, pe jumătate plângându-se, pe jumătate admirându-se: ”Scriu foarte greu poezie – zice el. /…/ Scriu foarte greu poezie şi pentru că am, mai mereu, pornirea de a perfecţiona versuri mai vechi, de a le da noi valenţe, noi simboluri” (apud Viorel Mureşan, Colecţia de călimări, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2011, p. 190). Asta nu-i, desigur, lucru rău, nici în principiu, nici în fapt. Nu-i însă de tot bine dacă versurile solicită – sau doar suportă – aşa ceva. Înseamnă că ele nu-s saturate, nici pe partea de substanţă, nici pe partea de prelucrare a acesteia (ca să vorbesc mai didactic). Fie lipseşte din materie, fie din şlefuială, fie din procesarea simbolizantă. Sau, din contră, una ori alta ori toate sunt în exces. Cum ar veni, versurile ori nu şi-au atins maxima de semnificanţă ori au trecut de echilibrul intern al registrelor şi de maxima lor eficienţă ”sinergică”. E normal ca poetul să mai strângă ori să mai relaxeze câte un şurub. Viorel Mureşan, care l-a citit cu lupa, zice că poetul trezeşte, cu această insistenţă perfecţionistă, ”metaforele adormite”, fie şi doar montându-le în alt context sau făcând noi aranjamente – intratextuale ori de sumar. Asta aşa-i, de când Marcel Duchamp şi-a dus pisoarul în sala de expoziţii, propoziţia fundamentală a esteticii a devenit ceva de genul ”contextul semnifică”.