Poeţii sunt nu numai buni conducători de bacovianism, dar şi buni interpreţi de Bacovia. De altfel, chiar ei sunt cei care, înaintea criticii, l-au „ridicat” din semi-anonimat printre marii poeţi interbelici. Şi n-a fost lucrul cel mai uşor, de vreme ce G. Călinescu încă-l mai vedea, în Istorie…, ca pe un poet minor. Câteva din cele mai relevante interpretări au venit apoi tocmai din partea lor, de la cea a lui Ion Caraion la cea a lui Dinu Flămând şi până la cea a lui Gheorghe Crăciun (şi el, într-un fel, poet, măcar prin începuturi şi prin devoţiunea faţă de poezie). Poate fi pus aici şi Gheorghe Grigurcu, deşi nu se ştie dacă Grigurcu e mai întâi poet sau critic; dar poet e sigur. Pe aceeaşi listă poate fi înscris, cu un eseu deopotrivă devotat, subtil şi profund, Ioan Milea. Cu atât mai mult cu cât Milea vrea să facă (şi chiar face) o mică revoluţie evaluativă şi exegetică, exersând, în contra curentului general (sau aproape), o apoteoză a stanţelor. E o iniţiativă care a mers în paralel (dar în acelaşi sens) cu cea a lui Gheorghe Crăciun, deşi fără să ştie unul de altul. Ca dovadă, nici nu se citează unul pe celălalt (deşi s-ar fi putut ajuta reciproc în argumentare) şi abia la reeditarea eseului lui Milea (Lecturi bacoviene, Editura Limes, Cluj, 2010) „nota asupra ediţiei” îl pomeneşte pe Crăciun, dar fără alte consecinţe, întrucât „autorul a înţeles să lase textul aşa cum a fost conceput iniţial”. N-ar fi fost, fireşte, mare greşeală dacă „înţelegea” altfel, mai ales că nu e chiar o simplă reeditare: eseului iniţial i s-au adăugat câteva piese – mici, dar grele – la „alte lecturi bacoviene”.
Ce temei – ori măcar pretext – de revoluţie îşi găseşte Milea? Ce altceva decât o lipsă a criticii, a exegezei? Una care lui i se pare gravă şi care va rezulta, pe parcursul demonstraţiei, de-a dreptul capitală. Pornirea e aproape timidă şi, în orice caz, constructivă, căci constatarea iniţială zice că „gloria” bacoviană „nu se întemeiază încă pe o asimilare cu adevărat completă a operei” (p. 7). Eseul lui Milea ar face, deci, completarea cuvenită. Timiditatea dă însă numaidecât în tupeu, căci lucrurile sunt grave de tot, întrucât critica n-a înţeles „tocmai” acea parte (”însemnată”) din creaţia bacoviană care „ni-l apropie şi mai mult, relevându-i profunda modernitate” (p. 8).