În 1974, din proprie iniţiativă şi fără să ne fi cunoscut mai îndeaproape, Ion Maxim mi-a făcut surpriza unui articol generos despre primele mele romane („Orizont”, nr. 8/1974). Fireşte, i-am mulţumit printr-o scrisoare, ceea ce l-a impresionat, fiindcă, mi-a spus mai târziu, trăiam vremuri în care buna cuviinţă a fost abolită şi gestul de a-i mulţumi unui critic pentru opinia sa a devenit desuet. Îşi exprima şi o seamă de rezerve în acel amplu articol, dar am avut suficientă înţelepciune să le iau în serios şi să ţin seama de ele în cărţile mele următoare pe care, de atunci, i le-am trimis. Aşa a început între noi un schimb epistolar fluent, mult mai bogat, mai consistent dinspre partea lui, trădând un apetit confesiv propriu singuraticilor care au revelaţia unui conlocutor receptiv. A fost, în percepţia mea, un solitar, un introvertit, poate un mare timid, traumatizat de anii de detenţie, inadaptat la mizeria şi meschinăria epocii pe care o străbătea; totodată un intelectual de vastă cultură, cu mari disponibilităţi afective, hipersensibil, un critic exigent şi de o profundă onestitate.
Scrisorile au o grafie măruntă, precipitată, dar foarte regulată, fără nici o ştersătură, aşternută întotdeauna pe aceeaşi hârtie de calitate, elegantă, de culoare gălbuie. Le-am ales pe cele în care vorbeşte mai mult despre sine fiindcă sunt cele mai relevante pentru modul său de gândire, pentru aspiraţiile şi idealurile care l-au animat.
   Radu Ciobanu