L-am descoprit pe Cioran, citindu-i prin 1988 cărţile româneşti la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, unde nu mi-a fost greu să le obţin de la  „Fondul secret”. Îmi amintesc că era o vară toridă, iar eu citeam şi nu mă mai interesa nimic altceva. Îi sorbeam fiecare propoziţie, fiecare cuvânt din: Pe culmile disperării, Schimbarea la faţă a României, Lacrimi şi sfinţi, Cartea amăgirilor, Amurgul gândurilor. Mă regăseam în tot şi apoi transmiteam şi altora starea de jubilaţie în plin pesimism, în care mă aflam.
Eram hotărât să-mi pun la punct franceza pentru a-i citi şi cărţile franţuzeşti. Între timp a apărut antologia de texte traduse din franceză de Modest Morariu, Eseuri.  După decembrie 1989 am perceput ca pe un semn divin cumpărarea, chiar de ziua mea, a primei sale cărti scrisă în franceză, Manual de descompunere, tradusă de Emanoil Marcu. Am continuat să-i citesc cu evlavie majoritatea cărţilor ce apăreau într-un ritm susţinut la Editura Humanitas. Bineînţeles, mă apucasem să scriu şi eu aforisme.
Deodată, după ce terminasem primul an de Filosofie am constatat că pur şi simplu nu pot să îl mai cred. Îl descoperisem pe Nietzsche, unul dintre maeştrii săi, iar comparaţia cu acesta îi era, credeam eu atunci, defavorabilă lui Cioran. De acum încolo îl mai frunzăream din când în când doar pentru stil, dar nu puteam rămâne multă vreme în compania lui. Desigur, Cioran este un mare stilist, dar dacă nu întri în rezonanţă cu patosul lui, perfecţiunea stilului ajunge să te plictisească. O cale de ieşire, încercată de câţiva, este ca, aplicându-i o „hermeneutică a suspiciunii” să-i „deconstruieşti” tocmai afirmaţiile patetice. Dar  mi se pare o soluţie provizorie.
Boala Alzheimer de care a suferit în ultima parte a vieţii mi s-a părut a fi o pedeapsă divină pentru blasfemiile sale de om aflat în continuă căutare de absolut, însă dotat cu o hipersensibilitate pentru suferinţele din lumea relativului. Şi câtă ironie tragică1 conţine sfârşitul prin uitare treptată a celui  ce a pătimit toata viaţa de pe urma unei lucidităţi extreme!
De ceva vreme am revăzut sporadic fragmente din filmele cu şi despre Cioran realizate de Gabriel Liiceanu. Am descoperit ceea ce nu se întamplase când am văzut prima oară Exerciţii de admiraţie, un Cioran la care nihilismul înrăit se topea sub căldura omenescului. De această dată Cioran nu mă mai seducea, însă am simţit imediat că il iubesc pe acest om fragil şi capabil totodată de o mare disponibilitate faţă de aproapele, de care nu-i văd în stare pe atâţia optimişti narcisiaci din republica literelor. Nădăjduiesc că in ochii lui Dumnezeu iubirea şi compasiunea faţă de semeni vor cântări mai mult decât negaţiile sale teribile dar şi teribiliste uneori.

1 Recentul scadal mediatic, pe care nu l-am urmărit în detaliu, legat de manuscrisele lui Cioran licitate cu ocazia centenarului naşterii sale, ajunse, totusi, la Academia Română, pare a ţine de latura comică a destinului, chiar şi postum, cioranian.