Eminescu a trăit la alte cote sensibilitatea lumii, suferinţa şi profunzimea ei reflectându-se în poezie şi în scrierile de mai târziu. El s-a născut cu o conştiinţă proprie numai geniilor absolute. În zadar se zbat criticii şi epigonii spre a impune, alături de El, alţi creatori care, indiscutabil, contează cumva. Dar nici peste sute de ani, când, probabil, un altul se va apropia de harul Lui, nu vom putea pune în discuţie apariţia unui poet de aceeaşi inspiraţie norocoasă. Eminescu va rămâne Luceafărul.
Intensitatea versurilor sale a crescut pe timp ce a înaintat în vârstă, căci altfel nu se putea. El nu a fost un meteor, cum sunt mulţi alţii sau cum or să fie, impuşi de coterii şi de conjuncturi. Altfel cum s-ar fi înclinat, prin cuvintele lor, Blaga, Arghezi, Eliade, Noica în a-i recunoaşte geniul? Dar G. Călinescu, Perpessicius, Creţia şi alţi adevăraţi corifei care au studiat şi s-au jertfit în profunzimea cuvântului iscat de Marele poet? Oare cine, după El, a lucrat la un poem ani de zile şi l-a întruchipat în zeci de variante? Cine a avut neliniştea lui?
În El, spiritul mercantil sau dorul de a parveni cu orice preţ nu au existat. O dovedesc scrierile, mărturiile, viaţa Lui.
Adversarii, cumpliţii adversari întru poezie şi politică, nu au avut de ales şi au recunoscut statura spirituală a devenirii Lui.
Fiinţa sa creatoare şi geniul său nu au fost incitate de licori, stupefiante sau alte vicii lumeşti. Naturaleţea geniului, la El, în comparaţie cu alte genii, de netăgăduit, este normală, învestită de Unicul Diriguitor.
Un modest omagiu putem să-i aducem noi, poeţii, în fiecare zi, gândind la El. Ar fi recunoştinţa noastră că ne-am născut în Zodia Eminescu.