Meşterul Manole vs Argeş

Aniversarea celor 40 de ani de la apariţia primul număr al revistei de cultură Argeş mi-a readus în minte, cu acuitate, o problemă fundamentală: ce loc ocupă aceasta în contextul spiritualităţii româneşti? Cum revista e… ,,în mers’’ şi, mai ales, mă ocup de realizarea ei, îmi este practic imposibil să răspund obiectiv la această întrebare, lăsându-i pe viitorii istorici literari (cât mai depărtaţi în timp, fireşte, fiindcă îi doresc o apariţie fără de sfârşit) să o facă, mulţumindu-mă să inventariez şi să ţin cont de reacţiile pe care fiecare număr le stârneşte în diverse medii intelectuale. Desigur, nu exclud posibilitatea apariţiei unei monografii sentimentale, la un moment dat, aşa cum a scris Gheorghe Vrabie una despre Gândirea în 1940, dar, deocamdată, noi, cei de la Argeş, preocupaţi de problema amintită, ca şi de… concurenţa acerbă de pe piaţa revuisticii culturale româneşti (şi toate contează, nu doar câteva!), ne vedem de treabă. Zi şi noapte, lună de lună, număr de număr…
Botezată cu un nume cu renume asigurat pentru vecie (fie cât existenţa râului Argeş, judeţul putând ,,dispărea” în vreo euroregiune !), amintesc (şi aici, detalii fiind în sumar) că autorităţile comuniste nu au permis ca revista ce trebuia să apară la Piteşti să se numească Meşterul Manole, meşter invocat semnificativ de Tudor Arghezi într-o tabletă de început pe care şi-a… rescris-o !  De altfel, aşa cum s-a şi numit revista la primul său număr, tipărit în ianuarie 1966, dar dat imediat la topit (câţiva curajoşi, printre care Aurel Iordache, au salvat două-trei exemplare, din fericire)! În ultima clipă, revista nu a primit bun de difuzare, cineva aducându-şi aminte că, între 1939 şi 1942, a existat o revistă astfel denumită, înfiinţată şi condusă de Vintilă Horia. Dacă ar fi făcut cineva vreo… legătură cu vechea revistă, care avea pusă ştampila de a fi fost legionară, aşa cum o avea însuşi Vintilă Horia, cel căruia nu i se mai înmânase, în epocă, Premiul Goncourt pentru marele său roman Dumnezeu s-a născut în exil?! Totuşi, din perspectiva justiţiei literare (dacă aşa ceva există), a fost  mai bine că revista din Piteşti nu a (re)luat acest titlu, mai ales că, prin fotografia hidrocentralei Gheorghe Gheorghiu-Dej de la izvoarele Argeşului ce trona pe prima pagină, nu ar fi reprezentat, în nici un fel, o continuare a Meşterului Manole lui Vintilă Horia!  (Mai an, Al. Husar a publicat, la Editura Fundaţiei Culturale Memoria, antologia literară a acestei valoroase reviste de la sfârşitul deceniului al patrulea din secolul trecut.) 
Dacă Meşterul Manole a dispărut ca denumire, în schimb, el a fost permanent prezent în viaţa  revistei Argeş!  ªi mă refer chiar la destinul celor care au realizat-o de-a lungul anilor, care au ilustrat, conştient sau nu, condiţia tragică a creatorului de artă, în termenii celebrei piese blagiene din 1927! Meşterul Manole este, de altfel, în particular, prototipul ,,constructorului de reviste”. Fiindcă, atunci când îţi asumi sarcina de a realiza o revistă, alegi sacrificiul de sine! Cu credinţa că, zidindu-te şi re-zidindu-te permanent pe tine, te împlineşti total în şi prin această creaţie (ignorând propriile scrieri!!!), orice număr tipărit apărându-ţi ca fiind o nouă cărămidă pusă la o ,,mânăstire cum n-a mai fost alta”. Esenţial este  însă ca ,,Meşterul Manole” să nu termine niciodată, adică să nu înceapă să creadă că a creat ceva desăvârşit, uitând că desăvârşit poate crea numai Dumnezeu, după cum sublinia Mircea Eliade în ale sale comentarii la legenda Meşterului Manole.
Cu aceste gânduri, mă înclin în faţa tuturor meşterilor de revistă, a colegilor şi colaboratorilor, în faţa celor care ştiu ce înseamnă să contruieşti ceva durabil, fie ei de la Argeş, fie de la suratele ei de azi şi de totdeauna. În rest, vorba baladei: ,,Pe Argeş în jos, pe un mal frumos…”