S-a dus şi Octavian Paler, ultimul mare moralist al literaturii române. Autor al unor opere nepieritoare, Paler nu a pătruns în manualele şcolare nici înainte, nici după ’90. Rămâne ca generaţiile viitoare de literaţi să-l redescopere ca scriitor şi moralist de excepţie. După ce moartea sa a fost transformată într-un eveniment mediatic jalnic, o perioadă va fi uitat, până când cineva îi va edita opera completă, iar criticii adevăraţi se vor apleca asupra celor scrise (inconfundabil, stilul Paler). În cele ce urmează, îmi permit să redau unele gânduri notate demult pe marginea paginilor cărţilor sale. Fiindcă orice propoziţie a lui Paler te provocă, te sileşte să gândeşti cu mintea ta, chiar dacă te îndepărtezi de ceea ce el spune…
    
Cine s-a născut a doua oară şi-a apropiat extrem de mult nemurirea, chiar dacă nici nu bănuieşte lucrul acesta, chiar dacă nu-l va afla până la sfârşitul vieţii. Până la sfârşitul cărei vieţi?! Dar forţaţi-vă să vă naşteţi a doua oară şi abia apoi căutaţi răspunsul!

Prima lecţie a vieţii a constituit-o realizarea faptului că poţi decade, oricât de sus ai ajunge, de îndată ce încalci prima regulă de fiinţare valabilă la nivelul acesta. De la sfinţenie până la păcat nu-i decât o intenţie de pas. A doua lecţie pe care o poţi urma în viaţă este că te poţi reînălţa. Când nu este un trepăduş al neantului, omul poate fi un veşnic Icar…

Deasupra imperativelor morale stau cele existenţiale. Preceptul ,,devino necesar!’’ trebuie urmat de un altul, suprem: ,,devino de neînlocuit!’’