Fiecare epocă istorică îşi revendică în faţa contemporaneităţii dreptul de a restitui trecutul. Sintagma este seducătoare mai ales pentru un prezent care foloseşte trecutul atât ca argument pentru propria legitimitate, cât şi drept explicaţie pentru propriile intenţii de viitor.
  Operaţiunea restituirii trecutului este, în ordine morală şi istorică, deopotrivă necesară şi temerară.
  Necesară, pentru că orice contribuţie la reconstituirea fără fetişuri şi restituirea fără patimi a trecutului este un aport la consolidarea continuităţii istorice, la eliminarea „petelor albe” şi la îmbogăţirea experienţei comunitare.
  Temerară – pentru că restituirea trecutului, de regulă, este supusă filtrelor politice mai degrabă decât libertăţilor istoriografice şi este subordonată intereselor subiective ale prezentului mai mult decât cerinţelor obiective ale ştiinţei. Din aceste motive, asumarea răspunderii de a contribui la orice tentativă de restituire a trecutului reprezintă un act de voinţă ce presupune generozitate, obiectivitate, verticalitate, capacitatea de a rezista la presiuni şi la tentaţii.
  Asumarea propriului trecut trebuie conexată nu numai cu obiectivitatea faptelor, ci şi cu subiectivitatea învăţămintelor necesare pentru viitor. Nu suntem mai buni dacă ne ascundem sub preş nereuşitele şi eşecurile, dar nici mai frumoşi dacă le cosmetizăm prin părţile esenţiale.     Interesul pentru istorie trebuie completat cu sinceritatea cu care o scriem, aşa încât să aderăm la propriile valori necondiţionat, să le conservăm şi să le perpetuăm pentru a ne face prezentul mai uşor şi viitorul mai sigur.