Mult timp, luând act de absenţa cvasi-totală a editorialelor ori de prezentarea, pe post de ,,editorial”, a unor fragmente din opera proprie a mai-marilor unor reviste importante, am crezut că ne confruntăm cu o acută lipsă de directori de conştiinţe, de oameni de direcţie în cultura română. Adevărul e undeva la mijloc. Ce-i drept, ne lipsesc personalităţile care să tragă după ele o cultură întreagă, dar, până la urmă, cititorii sunt invitaţi, volens-nolens, la reflexie proprie, să citească printre rânduri în ce ape se scaldă (ce doreşte) o publicaţie sau alta. Important e să gândeşti cu mintea ta, nu să fii ajutat, ţinut de mână ca un orb, să treci strada pe adevărul altuia.
Iată de ce l-am invitat la Piteşti pe Mircea Flonta (acum un an am publicat o nouă traducere a răspunsului kantian la ,,ce este luminarea?”). Pentru a da un nou imbold  intelectualilor locali pentru proiecte de anvergură, pentru a cunoaşte pe viu spiritul germanic în acţiune, întru ieşirea din băltoaca balcanismului (un amic reţinuse din volumul 4 din Mircea Eliade şi corespondenţii săi doar o bârfă, un trist fragment semnat de Constantin Rădulescu-Motru: ,,Am avut o mare desamagire cu Nae Ionescu, care, însărcinat cu cursul de logică al meu, făcea  în loc de logică un fel de misticism de diletant. Fiindcă i-am barat drumul să se ocupe de o catedră pe care şi-a creiase prin mijloace politice, a început să mă insulte prin Cuvântul. Este primul ţigan în mişcarea filosofiei noastre care n-a putut să fie transfigurat de filosofie, ci a rămas cu caracterele rasei sale”).