„Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat ca n‑o pot afla, m‑am oprit; parcă cineva nevăzut mi‑a dat peste mâini.”
 Constantin Brâncuşi

Într‑o vreme când preţuirea valorii a devenit pentru mulţi dintre contemporanii noştri o figură de stil, sintagma cea mai potrivită, când vine vorba despre monumente, ar fi ce ne mai trebuie…
Traversând imperturbabil epocile, impasibile la trecerea timpului, dar nu o dată supuse capriciilor regimurilor politice, operele de sculptură sau de arhitectură destinate să perpetueze amintirea unei personalităţi ori semnificaţia unui eveniment ne transmit mesaje despre vremuri tulburi sau înălţătoare.
În mâinile şi sufletul artistului care le‑a conceput, ale sculptorului care le‑a creat sau constructorului care le‑a ridicat, timpul a devenit daltă sau cărămidă, culoare sau altar, coloană sau prag.
Monumentul reprezintă o viziune, un limbaj, o exprimare dinamică în statornicia lui ce uneşte, cel mai adesea, sensibilul şi spiritualul. De la albastrul de Voroneţ şi până la Coloana Infinitului, de la mânăstirea Bârsana la Poarta Sărutului, de la Sfinxul Bucegilor şi până la Masa Tăcerii, de la casele memoriale din Liveni sau Ipoteşti şi până la Ateneul Român sau Arcul de Triumf, monumentele româneşti, constituite în valori de patrimoniu naţional sau universal, s‑au păstrat ca nişte peceţi de eternitate, întinse de la reprezentarea figurativă a specificului naţional până la dimensiunea pură a conştiinţei naţionale.
 Monumentele sunt parte din existenţa noastră ca popor şi reprezintă repere identitare mai necesare ca oricând, acum şi aici, într‑o vreme în care cultura şi spiritualul sunt supuse riscului globalizărilor, aderărilor şi integrărilor de tot felul.
Monumentele sunt ancore de stabilitate într‑o vreme în care lumpenul devastează edificiul unei societăţi ce devine tot mai dezorientată, sub asaltul unor agresiuni felurite şi fără precedent la propria identitate. În aceste convulsii ale unei lumi care‑şi pulverizează sistematic valorile, este explicabil de ce multe dintre monumentele pe care le avem, care ne reprezintă şi care ne dau o identitate, riscă să se piardă în uitare şi degradare.
Monumentele continuă să sufere agresiuni ireversibile, iar noi ne dovedim incapacitatea politico‑socială şi inabilitatea administrativă de a ne conserva configuraţia peisajului tradiţional, lăsându‑le într‑o stare avansată de degradare sărăcind, în acest fel, contribuţia noastră la diversitatea culturii europene.
Din cele peste 20.000 de monumente istorice din România, un număr mult prea redus a fost restaurat, ritmul lent fiind determinat atât de lipsa fondurilor alocate şi de inexistenţa unei infrastructuri funcţionale calificate în domeniul restaurării, cât şi de precaritatea reglementărilor nor­mative în materie.
Arta, în general, şi cea monumentală în particular, imprimă comunităţii pe care o înnobilează o identitate şi o bucurie aparte, ce pot fi plămădite numai într‑o retortă de echilibru şi pace sufletească, de renunţare la sine şi îndemn la reflecţie. Absenţa acestora explică de ce în România contemporană este tot mai greu de înălţat monumente şi mult mai greu de conservat sau de restaurat cele pe care le mai avem.