Cunoscând o dezvoltare masivă abia prin anii ’60 ai secolului trecut, oraşul nostru nu stă prea bine la capitolul monumente istorice. În orice caz, nu se compară cu alte oraşe ce au tradiţii ceva mai vechi. Monumentele din perioada interbelică sau mai vechi au fost demolate de comuniştii care, în anii ce au urmat nu prea s‑au sinchisit să le înlocuiască cu altele, de ale lor. Ba chiar şi cele două ridicate în epoca de „tristă amin­tire”, respectiv cel închinat memoriei ţăranilor căzuţi pe timpul răscoalei din 1907 şi statuia lui Nicolae Bălcescu au propria lor istorie, în ultimii ani părăsindu‑şi locaţia iniţială nu fără oarece tulburări în conştiinţa concitadinilor. Important este că acum şi‑au găsit locul, aş spune eu, cel meritat. Pentru că actualul amplasament al statuii lui Nicolae Bălcescu o pune şi mai mult în valoare. În acelaşi spaţiu public central unde se află şi statuia legendarului voievod Mircea cel Bătrân, de a cărui domnie se leagă întâia atestare documentară a Piteştiului. Aici se cuvine a fi menţionat spiritul tolerant al edililor piteşteni în anii după Revoluţie, păstrându‑l pe marele revoluţionar paşoptist la locul lui, aşezat pe vremea când Argeşul era regiune şi‑i îngloba comuna natală care astăzi îi poartă numele şi face parte din judeţul vecin, Vâlcea.

Monumentul ţăranului din fosta Grădină Publică (Parcul 1907, pentru mulţi dintre piteştenii de astăzi) are o istorie şi mai zbuciumată. Consecvenţi adevărului istoric, primarul Tudor Pendiuc şi majoritatea consilierilor municipali, au luat curajoasa hotărâre de a reamplasa statuia marelui om politic I.C. Brătianu în Grădina Publică, acolo unde‑i era locul mutând monumentul ţăranului de la 1907 într‑o altă locaţie, deloc rea, unde se află şi în prezent. Însă au curs valuri de cerneală şi s‑a lăsat cu mari frustrări în relaţiile dintre oamenii politici argeşeni de atunci. Singurul lucru care face din statuia venerabilului Brătianu un fel de struţo‑cămilă este faptul că nici astăzi, după mai bine de trei ani, nu s‑au desprins de pe vechiul soclu (căci s‑a folosit postamentul „ţăranului”) basoreliefurile ce reprezenta simbolic lupta ţăranilor din timpul răscoalei anului 1907. Una peste alta, curajoasa decizie luată de primarul Pendiuc, nu de guvernanţii liberali, merită toată admiraţia şi ne face să trecem cu îngăduinţă peste aceste mici imperfecţiuni. Apropo, chiar m‑am aşteptat ca liberalii să împânzească Piteştiul cu statuile marilor lor înaintaşi pentru că, sincer, aveau cu ce. Din păcate, nu s‑au sinchisit, mărginindu‑se la câte un parastas la cavoul înnegrit de vreme şi cu miros de mucegai, de la Florica.