Influenţa primei Constituţii adoptate în istorie, cea americană de la 1781, s-a făcut simţită şi în cele două Principate Române de la gurile Dunării, teoria domniei constituţionale bucurându-se de un real interes în rândul tinerei clase politice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
Amplul efort de emancipare naţională şi, în special de modernizare instituţională ce caracterizează această perioadă evidenţia fără doar şi poate intrarea societăţii româneşti într-o nouă fază a evoluţiei sale istorice în care elita politică constituită în cadrul „partidei naţionale” juca un rol covârşitor.
„Cererile norodului românesc” de la 1821, act de pionierat cu valoare constituţională, precum şi alte încercări de acest gen, din cadrul cărora se evidenţiază „Constituţia cărvunară” a lui Ionică Tăutu (1822) şi „Aşezământul politicesc” întocmit de Simion Marcovici în aceeaşi perioadă fac referire cu regularitate la principii constituţionale precum suveranitatea poporului şi separarea puterilor în stat.
Un deceniu mai târziu, respectiv în 1832, în Moldova şi 1831 în Ţara Românească sunt introduse Regulamentele organice, impuse Principatelor Române prin Tratatul de la Adrianopol (1829) de către Rusia în calitate de putere protectoare. Deşi pot fi considerate drept primele constituţii ale românilor, ele au avut un rol pozitiv doar în domeniul administrativ, din punct de vedere politic constituind un amestec grosolan al Rusiei în treburile interne ale Principatelor Române. Drept urmare, clasa politică românească s-a situat încă de la început pe o poziţie critică faţă de acestea, culminând cu desfiinţarea lor pe timpul Revoluţiei de la 1848.
Legat tot de revoluţia de la 1848, trebuie amintit faptul că pe timpul scurtei guvernări revoluţionare din Ţara Românească (iunie – septembrie 1848), Proclamaţia de la Islaz s-a constituit într-un document fundamental, denumit de contemporani „Constituţie”.
Un moment important în acest proces l-a reprezentat Congresul de pace de la Paris (1856) când statutul Rusiei, de putere protectoare a fost înlocuit cu garanţia marilor puteri. Acest fapt a permis şi înlocuirea Regulamentelor organice cu o convenţie cu rol de constituţie, fapt excepţional ce se încadra riguros în noua evoluţie după Unire. Nu va dura mult timp şi formula „faptului împlinit” se va materializa în prima constituţie românească intitulată totuşi prudent „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” (1864). Pasul următor a revenit domnitorului Carol I. La 1866 se năştea prima constituţie modernă a României. Având drept model constituţia belgiană, una dintre cele mai democratice la acea vreme, Constituţia de la 1866 va influenţa decisiv mai bine de o jumătate de secol destinul tânărului stat România, făcând posibilă realizarea pas cu pas a idealului naţional: obţinerea independenţei la 1877, proclamarea regatului la 1881 şi, ca un corolar, realizarea statului naţional unitar în anul 1918. Constituţia din 1923 reflecta pe de o parte realizarea măreţului ideal, iar pe de altă parte, hotărârea fermă a românilor de a se înscrie pe linia statelor democratice.
Cursul ulterior al evenimentelor, atât pe plan intern, cât şi internaţional, a marcat degradarea treptată a vieţii democratice, următoarele constituţii (1938, 1948, 1953 şi 1965) marcând etapă cu etapă evoluţia societăţii româneşti, de la regimul de autoritate personală a lui Carol al II-lea la dictatura ceauşistă.
Evenimentele din decembrie 1989 au marcat o nouă etapă din punct de vedere constituţional, noul act fundamental votat în anul 1991 marcând revenirea României la valorile autentice ale statului de drept.