Gândindu-mă la tematica acestui număr al revistei – în speţă „Problema” Roşia Montană – mi-au venit în minte două clişee: Dacia Felix şi  No one’s land. Bineînţeles, despărţite, cele două creează o imagine ori incompletă, ori imperfectă. De aceea, mai corect spus ar fi Dacia Felix ajunsă un no one’s land.
Ei, eu cred că nu ar trebui să ne aprindem prea tare, dintr-un exces de fals patriotism, pe seama acestei sintagme. Nu e nevoie să fac un efort prea mare ca să găsesc cel puţin câteva argumente solide: Delta Dunării – împânzită de case-ciuperci „a la Pipera”, Parcul Naţional Retezat – căruia i se pregăteşte o autostradă care să-l reteze în două, „afacerea” gunoiului menajer italian – pe care am fi putut să-l „găzduim bucuroşi”…
Din nefericire, relele nu se opresc aici!
După ce că avem o agricultură de tip medieval, era necesar să intervenim, în modul cel mai păgubos posibil, şi asupra mediului natural brut, capitol la care România stă încă bine raportat la ceea ce se întâmplă în Europa. Şi nu numai atât! De ce am fii de acord cu darea (şi de pomană!) a aurului românesc?! Soliditatea monedei naţionale nu se fondează pe rezervele de baloane de săpun, ci pe tonele de aur pe care ţara le are puse la adăpost, în subsolul Băncii Naţionale a României.
Că zeci de ani acest tărâm a fost considerat un adevărat muzeu de antropologie al Europei, atât de câtre americani, cât şi de către vest-europeni, n-ar mai trebui să ne mai deranjeze atât de tare, căci astfel rămânând, am putut – până acum – să ne păstrăm specificul naţional, identitatea noastră ca români şi sălbăticia zonelor naturale. Am rămas astfel, fără voia noastră, dar cu concursul nostru, un fel de amazonie europeană, un Eden al celor sătui de civilizaţie şi de jungla de beton şi sticlă a metropolelor moderne.
Dar iată că lucrurile par să evolueze, şi într-un mod nu tocmai sănătos. Acest, probabil, ultim bastion european de vegetaţie şi sălbăticie autentică, păstrător al unor vestigii cultural-istorice de valoare excepţională, este ameninţat de interese meschine, căci bogăţia locurilor pare a fi mai mult un blestem, decât o binecuvântare. De fapt, aşa au stat lucrurile la noi dintotdeauna…
Însă totul are o limită! Pământul însuşi are o limită!
Nu-l provocaţi şi nu-l abandonaţi în mâini străine, care vor să-l otrăvească, numai datorită dorinţei oarbe a unora de a se  îmbogăţii. Domnilor ministeriabili, când oare le veţi spune tuturor acelora care vor să profite de pe urma noastră că „Totul se cumpără, dar nu totul se vinde”?!?
Ca şi cetăţeni europeni, suntem pe deplin conştienţi de riscurile proiectului exploatării miniere cu cianuri din Munţii Apuseni, şi răspicat spunem:
SALVAŢI ROŞIA MONTANĂ!