Muntele nu poate fi decât singur.
El priveşte în jur şi spune: nimeni asemenea.
Şi aceasta este singurătatea, marea de ea!

Menirea muntelui este de a susţine cerul.
Câţiva munţi răspândiţi în lume fac cu adevărat acest lucru.

Condiţia de stabilitate a cerului este ca munţii să fie la mari depărtări unul de altul. Aşa şi este! Cerul se sprijină pe câteva creste…

Aflaţi atât de departe unul de altul, munţii nici nu vorbesc între ei. Dar ei vorbesc, întotdeauna, cu cineva de deasupra lor…
A comunica cu cineva de deasupra ta, cred că aceasta este singurătatea supremă…

Muntele este cel mai stabil cu putinţă. Am auzit de mări mişcătoare, de ţărmuri ce se mută în mare. Muntele, nu! El nu vine niciodată la ţărm sau la pietre. De aceea şi spuneau cei vechi: să vină Mahomed la munte!

Una dintre întâmplările cu munţi, pe care istoria spiritului a consemnat-o, este aceea cu Diogene, filosoful, cel care, pomenindu-se într-o dimineaţă, în uşa bordeiului său, cu marele Alexandru, i-a spus acestuia:
– Dă-te la o parte, soldatule! Nu-mi acoperi răsăritul Soarelui!
Diogene, muntele din Sinope, l-a gonit pe Alexandru, care îi gonise pe greci, pe perşi şi pe ceilalţi câţi vor fi fost.
Gonindu-l, el a vrut să fie singur.
Singur cu Soarele ce-i răsărea peste creste.

*Din Calea parabolei, o carte în lucru.