Sintagma cu care Eminescu îşi începea un editorial în 1879 (,,ne e silă…’’) a făcut carieră. Mi-a revenit deodată în memorie, şi tot persistă de atunci, cu ocazia prezentării raportului final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România. Preşedintele Băsescu nu a făcut decât să prezinte, cu puţin timp înaintea acceptării în U.E., în faţa parlamentarilor noştri (cei comunişti s-au demascat, dacă mai era nevoie, la modul trivial – au huiduit, fluierat, vociferat – sub comanda unui celebru poet de curte) concluziile la care au ajuns membrii comisiei conduse de Vladimir Tismăneanu. O silă nesfârşită a cuprins o întreagă ţară în faţa spectacolului neverosimil, la 17 ani de la despărţirea, prin sânge nevinovat, de comunism! Dar cum să nu sară ca din gură de şarpe falşii tribuni când s-a spus răspicat adevărul, că regimul comunist a comis crime împotriva umanităţii? Să subliniez că nu am citit nicăieri în vadimiste opere că P.C.R. ,,a mutilat suflete umane, a desfigurat şi deturnat destine, a marcat indelebil câteva generaţii cu ale sale insanităţi ideologice’’? Că a transformat România într-o imensă colonie penitenciară?!
      În sfârşit, condamnarea în bloc a comunismului în România a avut loc. Personal, cunoscând îndeaproape regimul comunist în crepusculul său, nu cred o iotă din ,,argumentele’’ celor care încearcă să acrediteze ,,periodizările’’, de genul: ,,primul, cel cominternist, străin de neam şi de sufletul poporului român, şi al doilea, cel de după ruptura cu URSS, devotat valorilor naţionale’’