Prietenii mei se scurg în pământ!
Gheorghe Pantelie, Pictorul, a încetat din viaţă luni, 18 februarie. Vestea, nenorocita veste, am primit-o de la pictorul Daniel, telefonic: “A murit Gheorghe Pantelie”.
În dimineaţa aceea tocmai îşi băuse cafeaua şi voia să se apuce de lucru. Avea în plan o expoziţie împreună cu Daniel Preduţ la Galeria de Artă Metopa. Nu a mai fost vreme pentru ea…
    
Şi timpul creşte-n urma mea…

Să fi avut 25 de ani când prietenul Nicolae Mihai, „criticul de artă de la Bucureşti”, mi-a dat întâlnire pentru a merge la Muzeul de Artă, unde Gheorghe era director. Atunci l-am cunoscut. Am vizitat împreună expoziţia muzeului, despre care Mihai vroia să scrie în revista “Arta”.

În zilele, săptămânile, anii ce au urmat, ne-au adus aproape nebunia mea pentru Poezie şi nebunia lui pentru Pictură. Ne întâlneam îndeosebi la atelierul de la Metopa sau acasă la el, în Maior Şonţu, unde familia lui împărţea casa părinţilor cu fratele său Ion. Apoi la atelierul din strada Sfânta Vineri, unde lucrează acum Gheorghe Dobrică.  
De multe ori ne vedeam în jurul mesei mele, în cartierul Trivale, unde Petrochimia îmi dăduse un apartament confort doi. Aici tăiam fumul ţigărilor cu cuţitul, împreună cu Marian Barbu şi Aurel Sibiceanu. Trei îndrăgostiţi de literatură şi un pictor.
Aici am pus la cale prima revistă ilegală, “Ra”, bătută la maşină şi ilustrată de pictor. Dacă ne-ar fi prins Securitatea…

Între noi patru, Gheorghe era cel care punea problemele; era cel nemulţumit de starea picturii contemporane şi a vremurilor. Căutările lui legate de pictură erau nesfârşite, certitudinile lui suspinau sub semne de întrebare. Dar tot el era şi cel convins de prezenţa în lume a Domnului: „Nu se poate să fim singuri, Virgile! Nu ne lasă El!” Numai că eu nu îmi explicam nici nedreptăţile nici crimele comise de Biserică în numele Lui, şi astfel cutezam să-l contrazic. Marian, copilul dizertaţiilor strălucite, ne împăca de sus, iar Sibiceanu, timid, îşi exersa harul nuanţelor şi al ascultării.
Ce aveam noi atunci? Aveam, mai cu seamă, neliniştea şi căutarea. Erau anii tineri, puternici! Anii revoltelor fără ecou şi ai cărţilor citite pe sub mână. Anii creaţiei şi ai credinţei că avem ceva de spus. Dar şi anii strigătului fără ecou. Dacă Gheorghe reuşea să expună de câteva ori pe an în urbea Piteştilor sau la Bucureşti, noi băteam în uşa de fier a revistei “Argeş” sau a editurilor din Capitală. Am publicat cărţi, dar revista nu s-a deschis.

Artistul

Pe Gheorghe l-am văzut întotdeauna ca pe un artist. De fapt, printre oamenii de cultură, el era Artistul, prin excelenţă. Îi recunosc acest atribut în primul rând pentru calitatea lucrului făcut. Şi, poate, pentru atitudinea sa în cetate. El este singurul pictor al urbei care a semnat în anul 2001, la Centrul Cultural şi la Metopa, o expoziţie protest. El a înfierat cultura de cartier subvenţionată de Guvern, indiferenţa puterii faţă de mizeria vieţii, vai,  postrevoluţionare, imoralitatea şi corupţia ridicate la rang de instituţie. Lume multă şi bună la vernisaj, oameni politici care se admirau în oglindă… Apoi, viaţa intra pe făgaşul ei, pe acelaşi făgaş.

Cum gândea Gheorghe Pantelie? Să-l urmărim ce declară într-un interviu:
„Îmi doresc ca toţi intelectualii piteşteni să mişte, cu energia lor pozitivă, lucrurile înspre calitate. Ne-am născut să gândim. Dacă există “Judecata de Apoi”, să vedeţi cum o să fim traşi la răspundere pentru că ne-am folosit creierul prost, că n-am gândit cât trebuie! Nu mă refer la cei săraci cu duhul, ci la cei care încearcă să păcălească existenţa. E momentul să ne provocăm limitele, pentru că nu poţi să trăieşti cu un suflet sărac.”