Nu este o noutate prea mare să remarci existenţa concretă, în orice epocă, a două culturi paralele: cultura şi cultura de masă.
Spunem aceasta fiind conştienţi de faptul că însuşi termenul „cultură de masă” este o contradicţie în termeni. La teatru se duc iubitorii de teatru, într-o expoziţie intră mai ales cei cărora pictura le spune ceva, o carte sau o revistă literară sunt citite de cei care au o sensibilitate pentru literatură. Opera, fie ea teatrală, plastică, literară sau muzicală, are un public al ei, care nu poate fi şi nu a fost niciodată foarte larg, de masă. Dacă o operă, un eveniment, o publicaţie este de cultură, atunci ea nu este de masă, şi asta pentru că la nivelul masei organul spiritual nu există. În această epocă postrevoluţionară care le-a închis gura revoluţionarilor, de masă sunt manelele şi telenovelele, ca unele ce împlinesc gustul celor mai mulţi. De masă sunt filmele indiene şi filmele comerciale americane, care fac bani din naivitatea celor mulţi. De masă a fost sau a vrut să fie Cântarea României Socialiste, care, propunându-şi să manipuleze masele, trebuia să se exprime şi să gândească la nivelul lor.
Dacă noi ne vom propune să producem sau să mediem acte culturale de masă, adică pentru marea majoritate, pentru aproape toată lumea, atunci vom face ceva pentru „toată” lumea, ceva de valoarea manelelor şi a telenovelelor; vom face ceva de valoarea stupidelor filme indiene sau a Cântării României Socialiste. Dacă obiectivul nostru este să satisfacem preferinţele masei de amatori în ale culturii, atunci noi vom face cultură de amatori. Ca autori de amatorisme culturale, noi vom avea negreşit succes. Un succes de amatori, îngropaţi în aplauzele esterice ale profanilor, ale masei.