Mai putem fi salvaţi? După lectura volumului Viaţa unui om singur, de Adrian Marino, apărut postum conform voinţei testamentare, răspunsul pare a fi unul categoric: NU! Pagină cu pagină, memoriile inegalabilului teoretician literar mi-au readus în memorie (prea) multe observaţii pe care le-am făcut vizavi de ,,jungla literară” în care am trăit, trăim şi vom trăi. Nu ştiu ce ursitoare se vor fi aflat la naşterea primilor scriitori români (de fapt, nici nu ştim care au fost primii!), dar ne-am ales cu blestemul de-a nu ne înţelege (respecta) veşnic între noi. Dar nici europenii, nici alţii nu sunt mai breji!
E atât de tristă Viaţa unui om singur încât nicio iluzie nu ne mai este permisă. Dintr-un destin asumat, vom căuta, şi pe viitor, câţiva visători, să milităm pentru acel legato între viaţă şi operă, pentru valorile etico-estetice. Un militantism ce presupune, fireşte, acţiune, luptă, ,,război” (de la  Heraclit citire) cu idei, mentalităţi, spirit al veacului, iară nu atac la persoană (viaţă privată). ,,A face” este mediatorul, de fapt şi de drept, între valorile estetice şi cele etice. Cel puţin, dacă nu poţi face bine, măcar nu face rău.
Un dram de luciditate îţi spune că nu poţi transforma lumea, că nu poţi afla adevărul absolut. Poţi doar lumina, precum licuricii într-o noapte de vară, câteva probleme despre care crezi că ar putea interesa şi pe Celălalt. O ,,lumină’’ ce, în oglinda Altuia, pare, de regulă, întunecime.
Eurosceptici, mergem, din inerţie şi animaţi de o ultimă iluzie, mai departe, deodată cu Calea Lactee. Încercând să nu ne uităm în oglinda pe care Adrian Marino o va ţine permament în faţa noastră.