Toate au un început. Şi un sfârşit, independent de voinţa noastră, dar asta e altă… poveste. Când am apăsat, în disperare de cauză, pe ,,pedala” militantismului etico-estetic în paginile revistei intuiam ce reacţii/riscuri îmi asum. Modelul Paul Goma impunea, dar nu era suficient. Simbioza între militantismul estetic marca Vladimir Streinu şi militantismul etic promovat de Monica Lovinescu nu putea fi uşor asimilat, ca orice nouă ideologie literară. O direcţie necesară, cred, la atâţia ani de scaldă în mocirla ism-elor  dâmboviţene şi de aiurea. Imediat, câţiva din ,,greii” culturii noastre, pe care generaţia mea i-a studiat la şcoală, dominanţi, deci, până-n ’89, asurzitori după, mi-au transmis, politically correct, că respectă opţiunea revistei. Un tribun s-a mulţumit, public, să evoce, cu melancolie, că era bucuros când în Argeş, în anii ’70, îi apărea un text. Altcineva mi-a trimis nişte scrisori (le-a şi publicat într-o carte; îi mulţumesc, alţi destinatari sunt Doinaş, Nichita, Sorescu) în care, după dojana de rigoare, ţinea să sublinieze realizările socialismului. Mai grav, persoane foarte apropiate, m-au tot somat: ,,gata, vrem artă pentru artă, ce atâta politizare?!” Dar nu era politizare, ci doar o încercare insistentă de a afla oameni care, în sfârşit, după atâţia ani, vor să mărturisească adevărul despre literatura sub dictatură. Adevărul încă deranjează, dinozaurii sunt printre noi… Şi poate e de datoria celor mai tineri dintre noi să cureţe… via!
Am avantajul, trezit la viaţa literară între două sisteme social-politice, de a cunoaşte destul de multe – şi câtă amărăciune, frate Iov! – despre putreziciunea din viaţa noastră culturală. Neacceptând uniformizarea unui ,,ism”, nedepinzând de finanţări obscure, am avut şansa/neşansa de a afla câte jigodii morale pozează (încă, vai!) în valori. Dar o să tot repet, în pustie: nu poţi crea o operă mare dacă eşti un om (caracter) mic! Prea mulţi falşi profeţi am descoperit, mulţi mari anticomunişti şi antisecurişti proclamaţi după ’90 continuă să acţioneze şi acum, doar-doar, după ce vor fi împroşcat cu noroi pe alţii, tot speră să urce ei pe podium. Să-i iertăm pe toţi, asta înţeleg ei din condiţia umană…
Singura speranţă e în Timpul-Judecător. Noi trecem, operele-faptele  rămân. Iar dacă ne interesează prezentul, dacă dorim respectul societăţii, măcar să ne respectăm între noi, călcând peste ,,cercul cel strâmt” al egocentrismului.
Dar poate mă înşel eu. Când sunt nesigur, mă refugiez în Eminescu, patternul nostru: ,,Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele…”